Refugiați români în Ungaria
Istoria asta ne-a fost furată și avem noroc cu sursele externe, întrucât pe cele interne nu știu cum ne putem baza. Ideea este cam așa: în anul 1989, din România fugeau mii de oameni și ajungeau în Ungaria, la Debrecen, având statutul de refugiați din calea comunismului.
Desigur, Ungaria ar fi fost obligată să returneze cetățenii români aflați în taberele de refugiați, dar jocul geopolitic era mai amplu, întrucât și cetățeni est-germani erau refugiați în Ungaria, pregătindu-se să fugă în Germania de Vest prin Austria.
Revenind la problema românilor refugiați în Ungaria anului 1989, niciodată n-am văzut niciun material TV despre acestă chestiune și am fost tentat să cred că este falsă, fiind suprarealist de dureroasă, până când am văzut pozele (fotograful John Vink este foarte prolific, pe subiect) și materialele străinilor despre fuga din România.
Apoi m-am revoltat: de ce niciodată, nimeni, nici la istorie, nici la televizor, nu a spus nimic despre istoria asta? De ce niciodată nimeni nu a spus nimic despre refugiații români din Ungaria?
Și-apoi am înțeles că trebuie să dăm mai departe acest link, întrucât ne privește și pe noi. Și, câtă vreme oamenii pleacă din țară cu sutele pe zi, România nu va fi devenit, cu adevărat, un loc mai bun decât era acum 25 de ani.
În fine, este cazul să ne luăm istoria înapoi, să o cunoaștem și să ne-o rostim cu voce tare.
Robin, de mentionat: în lagărele (așa se numeau, îmi amintesc părinții povestind de ele, dar nu îmi dădeam seama la vârsta aia de semnificația termenului) din jurul Debrecen nu ajungeau doar cei plecați de etnie maghiară. Erau acolo de toate felurile, rămășițe de armeni din zona Gherla, sași/șvabi de origine nedovedită (deci ne-răscumpărați de germanii de vest), maghiari grămadă (dar pe termen destul de scurt, având în vedere că toți aveam ceva rudenii, deci ne descurcam mai repede) și români cât cuprinde. Ei aveau cea mai cruntă soartă – au fugit de comunism să își dea seama cât de nepregătiți sunt pentru lumea reală, fără să aibă suport de la familie/prieteni. Crucea Roșie organiza cursuri de limbi străine, erau N+1 ONG-uri care organizau orientări de tot felul. Era un fel de purgatoriu . Ai scăpat din iad, treci prin purgatoriu să te pregătești de mântuire 🙂
Era o situație cu fundul în sus. Refugiați dintr-o țară prietenă socialistă, căutând libertatea într-o altă țară nominal socialistă, care mai și avea ditamai armata sovietică pe teritoriul ei. Comedie în toată regula.
Ti-am trimis linkul pentru că am avut norocul de a participa la acel grătar pan-european. Era chiar anul nostru (din 2 în 2 ani puteam ieși din țară) și mătușa profesoară la care stăteam în Budapesta ne-a dus cu ea. Robin, ce era acolo, nici nu îți pot explica. O atmosferă de batjocură totală contra a tot ceea ce însemna opresiune. Grătăreală, bere, ziceai că ești la un festival. Statui cam de un metru in ghips de Stalin, Lenin si Hrusciov (ungurii iubindu-l in mod special pe ultimul, că 1956), în care se trăgea la țintă sau se aruncau cu baloane umplute cu vopsea. Hârtie igienică la toalete cu steaua roșie. Șervețele de hârtie cu secera și ciocanul. Până și un copil de 10 ani, cât aveam eu, se prindea că oamenii ăștia mari simt că se întâmplă ceva foarte important pentru ei.
Grănicerii erau acolo, austrieci, unguri și câțiva ruși, dar erau doar de formă – la propriu te puteai plimba peste graniță FĂRĂ SĂ TE ÎNTREBE NIMENI de scopul și durata vizitei 🙂 Ceea ce mulți au și făcut, au traversat în Austria și nu s-au uitat înapoi. Btw, în ziua aia și efectivele armatei sovietice s-au diminuat cu ceva zeci de indivizi.
Sincer, cred că a fost cea mai faină revoluție anticomunistă din lume. Nu cu lupte și scandal, ci cu un chef de zile mari. Păcat că nu s-a putut repeta povestea și la noi.
Impresionant.
Ai, cumva, poze de pe acolo? Că este un moment istoric fantastic, care a trecut pe lângă noi fără să ne dăm seama, fără ca istoria recentă să documenteze public fuga din Egipt, ca să zic așa…
Trebuie să caut. Stiu că mama avea Smena la gât, deci poze sigur s-au făcut. Cred ca rolele de film și acum există, bunicul și mama erau maniaci la ordine și catalogare. Nu cred însă că au fost și puse pe hârtie.
Na, încă un motiv pentru care să pun în funcțiune scannerul de film și diapozitive. Promit că la iarnă asta fac – mai repede nu există capacitate în timp și neuroni.