Stăpânii betoanelor

Citeam zilele trecute un studiu (al câtelea?) care concluziona că 95% dintre români sunt proprietari ai locuințelor lor.

Mă rog, la câte credite imobiliare sunt, 95% dintre români se cred proprietari. Probabil puțin peste 80% din locuințe sunt plătite integral, dar na, să nu ne legăm de iluziile oamenilor.

Dar nu cu iluziile astea am treabă, ci cu altceva: stăm cel mai bine la posesia de case și cel mai prost la traiul zilnic, pentru că nu ne distrăm, nu călătorim, nu mergem în concediu, nu vedem lumea, nu explorăm hobby-uri, iar între casă și statul în casă există o legătură directă: nu trăim pentru că avem rate la casele pe care le terminăm de plătit înainte de a da colțul.

Nu mergem în vacanță, când jumătate din salariu merge, lună de lună, an după an, la bancă. Nu avem hobby-uri, pentru că ne rup de bucățica de pâine. Nu avem pasiuni, altele decât privitul morbid la televizor, pentru că nu vrem să scoatem carnea din ciorbă pentru a mai încărna ființa noastră spirituală. Nu creștem noi, pentru că trebuie să ne creștem copiii.

Trăim pentru a construi niște cutii de beton, urâte cu spume, care se vor nărui destul de curând după neființa noastră. Nu trăim pentru a petrece viața, ci pentru a privi cimentul întărindu-se printre cărămizi. Nu trăim pentru a crește în noi livezi de speranță și tufe de trăire și fericire, ci ne petrecem nemorți într-un timp lugubru, construind cutii de conserve gri precum zilele noastre, niciodată luminoase, niciodată strălucite, niciodată demne de trăit.

Plutim între un concret de plumb și năzuințe de beton, navigăm între tinerețe și pensie reci ca niște pereți de pușcărie și privim printre gratiile salariului la orizontul de mâine, mereu mâine, același mâine ipotetic în care se regăsesc toate viitoarele noastre trăiri și ne spunem fermi că vom trăi mâine, după ce vom scăpa de rate, nu azi. Azi trebuie să mâncăm.

Iar blocurile noastre, pe exterior, reflectă exact ceea se suntem noi pe interior, ceea ce trăim sau năzuim. Un fel plutire între practic și grotesc, între firesc și salt în neant, între casă și cocioabă de birouri unde nu esteticul primează, nici măcar practicul, ci doar posibilul, exact așa cum trăim și noi, între practic și grotesc, niște marginalizați voluntar la marginea posibilităților și unde chiar și o vacanță de două stele la munte este un salt prea mare pentru niște aripi de beton, salt capabil să rupă coloana financiară a familiei.

Nu trăim, pe scurt, decât pentru casa pe care se presupune că am lăsa-o în urmă copiilor. Nu trăim decât prin certitudinea că avem un loc al nostru, în care să ne simțim nesiguri pentru ziua de mâine. Nu trăim, ci parcurgem timpul plutind între muncă și adormire, între mănânc și plâng.

Nu știu, ceva nu mi se pare la locul lui în tot peisajul ăsta… Parcă am fi rupți din epoca pietrei, fiecare cu grota lui.

4 Comentarii

  1. lord_s 03 februarie 2015 la 16:35 - Raspunde

    “Nu creștem noi, pentru că trebuie să ne creștem copiii.” — poate cea mai urata replica din tot articolul asta.

    Desi promitea a fi un articol intr-adevar cu sens si substanta, crede-ma ca m-ai dezamagit profund prin aceasta replica.

    A avea un copil = poate ca e cel mai frumos lucru de pe pamant, a creste, a te juca, a invata cu el . lucruri de nepretuit pe care doar daca le experimentezi le poti aprecia.

    Da. sunt de acord ca poate prea mare importanta dam spatiului locativ in detrimentul bucuriilor spirituale, insa sa cantaresti mai mult egoismul decat propriul tau copil … mi se pare de neacceptat.

    Dezamagitor.

    • Robin Molnar 03 februarie 2015 la 16:49 - Raspunde

      Foarte bine, ai pescuit o idee controversată din articol. Nici nu e singura.

      Teoretic, cred că ai dreptate, nu am copii, nu sunt în poziția de a-mi da cu părerea despre asta. Dar vreau să evidențiez altceva: „Nu creștem noi, pentru că trebuie să ne creștem copiii.” este, in extenso, “Nu creștem, pentru că nu avem bani.” care este o altă nuanță a “Nu creștem prin copiii noștri, pentru că nu avem bani să-i facem să crească ca oameni.”.

      Înțelegi unde bat?

      Traiul la limita posibilităților (să-mi iau cea mai scumpă mașină pe care mi-o permit, cel mai bun telefon, cea mai mare casă) vine cu exact prețul pe care l-am descris în articol. Știi cine plătește acel preț? 😉

      Tu vezi egoism. Eu văd prostie. Câți părinți nu-și trimit copiii la înot/ teatru/ balet/ pictură/ clubul de electronică pentru că nu au bani, pentru că familia i-a învățat să aprecieze casa mai mare mai mult decât viața mai bună?

  2. Kathy Bates 04 februarie 2015 la 09:35 - Raspunde

    Era de aşteptat ca unul care a prins Iepoca, întreprinderile cu cluburi sportive pe lângă ele şi casele pionierilor, să ştie şi cum e treaba cu trimisul copilului undeva. Nu “îmi încurajez copilul să facă xxxxx” ci “îmi dau copilul la xxxxx”. Un cuvinţel de 3 litere care face diferenţa.

    Asta însemnând că dotările clubului erau cele la care te puteai aştepta în “iepoca raţiilor şi cozilor”, adică deloc, iar antrenorul era şi el cetăţeanul tipic al “iepocii”, adică nu vedea realitatea decât filtrată prin sticla de Săniuţa. Iar în capul puştiului se spărgea tot, inclusiv sticla.

    Poate că puştiul de atunci, ajuns la maturitate acum, nu prea e tentat să îi facă pe copiii lui să repete experienţa.

    • Robin Molnar 04 februarie 2015 la 09:43 - Raspunde

      Te legi de o prostie irelevantă ca să construiești un nimic.

Dă-i un răspuns lui lord_s Anuleaza raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vreau să fiu părtaș la faptă. Poți, de asemenea, să fii părtaș și fără martori.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.