PLEBÉU, -ÉE, plebei, -ee, s.m. și f., adj. 1. (În antichitatea romană) (Persoană) care făcea parte din plebe (1), care aparținea plebei; plebeian (1). 2. (Persoană) care este asuprită, exploatată, plebeian (2); (om) sărac, umil; p. ext. (om) de rând, lipsit de distincție, vulgar, grosolan. – Din lat. plebeius.

Sursa

Când am fost la stadionul CFR Cluj ca să le iau niște bilete unor băieți de prin Deva, când m-a prins și ploaia, în jumătatea aceea de oră am văzut cel puțin cinci mașini de șmecherași din Cluj care au intrat pe poartă după ce, în prealabil, și-au sunat pilele, ei luând biletele fără să stea la coadă, în timp ce prostimea de la rând privea faza cu o paralizantă resemnare, ca niște adevărați plebei, lucru care m-a șocat iremediabil.

– Cum bă? Tu vii să ne ceri nouă votul la alegeri, dar intri în față cu pile? Sau îți trimiți șoferul? Sau șeful de cabinet?

Da, lumea era resemnată, nici măcar nu ridica capul în pământ, nici măcar n-a zis nimeni nimic. Să vedeți paradox, toată lumea tăcea, în afară de un surdo-mut care înjura de niște chestii atât de poetice că m-a umflat râsul, de omul a crezut că știu limbajul mimico-gestual, ceea ce nu e cazul.

Văzându-i pe toți acolo, resemnați, nepăsători, obișnuiți cu atitudinea asta, m-am gândit cu amărăciune că asta e viața de plebeu român: să stai dincolo de gard și să-i vezi pe șmecheri cum își fac de cap…

Iar presa, cea care cică apără cetățenii de abuzuri, nici nu s-a sinchisit să vadă cine sunt politicienii locali care ne tratează ca pe niște plebei, ca pe niște milogi demni de dispreț. Vă jur, lista ar fi fost tare interesantă!

Dar până când atâta umilință?