Eram în clasa a X-a şi-mi plăcea de o fată Ramona. Şi noh, ca tot omul, m-am dus pregătit la Balul Bobocilor unde ştiam că va veni şi ea. Era frumoasă, cu părul blod şi lins, înăltuţă şi cu ochi albaştri, un păr blond foarte deschis la culoare. Angelică, ce mai.

Şi noh, vine balul. Şi ea era în sală, chiar în faţa mea. La un moment dat era proba de impresionare artistică a juriului şi nu mai ştiu ce anume făcea o fată acolo, dar cert este că m-au luat hormonii pe dinainte şi am urlat:

– Aşa, îngeraş, spune!

Bineînţeles că am fost penibil, dar asta nu mai conta la momentul ăla. Ieşisem în evidenţă. Ea, Ramo, mă remarcase. Doar se întorsese să vadă cine e dobitocul care urlase ca din gură de şarpe. Bine, nu se pune că aveam clasa unii lângă ceilalţi. La momentul ăla hormonii dictau! Drept este că aveam şi circumstanţe atenuante: tocmai mă despărţisem de o altă fată, de care am fost foarte ataşat.

După bal, normal, mergem la discotecă. Şi acolo s-a întâmplat o fază memorabilă. Era cam ora 21 când a început discoteca dar primele blues-uri începeau la ora 22 şi erau doar 3, lucru pe care aveam să-l aflu doar atunci.

Trec cele trei blues-uri, timp în care ea a dansat cu trei tipi. Îmi fac curaj şi mă duc spre ea, să o chem la dans. La dreq, când mai aveam trei metri până la ea, la naiba, se schimbă muzica! Manele! Pfuai ce m-am ofticat.

Mă retrag cu coada între picioare şi merg mai departe. Încercam să mă consolez dar nu reuşeam. Mă ofticasem rău de tot. Ghinion, ce mai. OK, îmi zic, mai sunt blues-uri. Şi aştept. Evident că mă zbânţuiam ca un curentat, dar asta iarăşi nu se pune. Dacă erau bodiguazii pe fază mă luau de urechi şi mă scoteau afară…

Pe la miezul nopţii iarăşi blues-uri. Acum doar două… Ghinion, frate, că nici asta n-o ştiam! Dansează Ramo cu doi băieţi şi mă duc spre ea. Şi aici e faza memorabilă! Era o piesă care începea lent. Gata, îmi zic, asta este şansa mea. Şi o întreb dacă ar vrea să dansăm. Şi-mi spune:

– Dar piesa asta nu e blues! Hi hi hi!

Era nu ştiu ce dreq de piesă care începe lent şi după vreo 30 de secunde o dă în zbânţuială rău de tot. Pfuai, mi-a picat faţa. Colegele ei erau curioase că ce vreau io, şi le explica, pe îndelete, cât de afon sunt şi cum am cerut-o la dans pe aşa o piesă. Fetele aveau o stare de euforie generală, că noh, s-au distrat. Dar io…

Chestia este că n-am păţit-o o singură dată şi nu cred că sunt singurul cu aşa experienţe. Urăsc pur şi simplu fazele astea când mergi să o iei la dans, pe o piesă greşită!

Epic fail, looser!