[Advertorial] […] Vine o vreme în viața fiecărui om când i se face lehamite și se satură de tot ceea ce îi place, când pur și simplu se simte intoxicat și vrea să ia o pauză, așa mi-am justificat în fața tuturor cererea de concediu prelungit, fără plată.

Nu vroiam bani, nu vroiam un număr fix de zile libere, nu vroiam decât să mi se dea răgaz să mă detoxific de atâta tehnologie promițând, în schimb, că mă voi întoarce la muncă într-un timp rezonabil, cu multă putere de muncă, respectiv că nu voi demisiona prea curând, iar experiența mea nu se va fi pierdut din companie.

În fond, dacă ani la rândul ți-ai dat interesul ca treaba să meargă bine și ai făcut eforturi suplimentare pentru ca aceasta să meargă și mai bine, poți avea pârghiile necesare prin care să redevii om cu carne și suflet și emoții…

Adevărul este că mă săturasem de tehnologie cum te saturi și de o nimfomană. La început îți place și ai performa în continuu, după care, de la un punct, parcă ți-ai mai dori și un pic de emoție, nu doar lucru mecanic…

[…]

Tehnologia evoluase destul de rapid de la începutul mileniului. Unde, inițial, microprocesoarele aveau un singur nucleu, în speță un singur microprocesor pe o așchie de siliciu, s-a ajuns treptat la două, trei, patru, șase, opt nuclee…

Evident, unii își puneau problema consumului de resurse și al optimizării consumului acestora, dar de fapt puțini erau și cei dispuși să investească într-o tehnologie care să facă în așa fel încât toată această crescândă putere de calcul să fie folosită în mod rezonabil, ajungându-se la aberații de genul unui browser web care fără să facă nimic productiv să consume resursele de procesare ale unui computer decent al anilor de început de deceniu doi…

Sigur, poți alege să ignori faptul că tehnologia se îndreaptă într-o direcție greșită și să speri că cineva va observa, sau poți alege să te lași dus de val și să te bucuri de adierea călduroasă a microprocesoarelor răcite cu ventilatoare din ce în ce mai mari…

De aceea, eu ajunsesem la concluzia că un calculator nu mai este o unealtă tehnologică, ci doar un tractor cu aplicabilitate în distracție și amuzament, părând că soluția pe termen lung ar  fi fost creșterea numărului de microprocesoare, creșterea vitezei memoriilor RAM și creșterea numărului de nuclee în procesoarele video, eventual cu folosirea unor memorii mai scumpe decât hrana pe un an a unei familii nevoiașe de pe lumea asta…

[…]

Cu multă mâhnire în suflet, am văzut că oamenilor le păsa mai mult de câtă putere de calcul cumpără, decât de faptul că alții mor de foame din cauza unui excedent comercial pe care și ei îl sprijineau.

Și, la drept vorbind, oricine ar fi zis că o posibilă legătură între piața IT și problemele globale este o pură nebunie, fără a vedea că zeci de miliarde de euro sunt risipiți anual de către consumatorii care cumpără în exces tehnologie pe care n-o folosesc, tehnologie prin a cărei producție se pune presiune pe producătorii de materii prime (cupru, siliciu, aur, metale rare) ceea ce, mai departe, duce la sărăcie și corupție.

Dar eu știam, vedeam că un consum tehnologic în exces este asemenea consumului de petrol în exces: până la urmă, tot săracii plătesc pentru tehnologie, scump, în timp ce bogații o ignoră sau, cel mult, îi ignoră valoarea umană… Și, din păcate, a trebuit să treacă un timp pentru ca marile companii să vadă și ele treaba asta și să înceapă să ia măsuri pro-active de rupere a acestui lanț vicios, introducându-se norme variate prin care tehnologia să ajungă gratis la cei care nu și-o permit din cauza consumului excesiv al acelora care și-o permit.

Dar, cel puțin în cazul meu, mâhnirea era greu recuperabilă și simțeam că trebuie să fac ceva, orice, să mă smulg din acest cerc al înfometării și al sărăcirii unor oameni care, mie personal, nu mi-au greșit cu nimic și care, până de curând, nu aveau niciun sprijin real.

Așa că am decis să aștept ca tehnologia pe care am creat-o prin munca echipei din care făceam parte să îndrepte o parte din răul pe care nu l-aș fi intuit niciodată, dacă n-aș fi înțeles dedesubturile unui sistem economic inechitabil…

[…]

Din fericire, calculasem eu, datoria morală, desigur, convertită în bani, va începe să se plătească de la sine într-un trimestru, prin intermediul tehnologiilor care permiteau economii substanțiale la bugetele statelor sărace, prin managementul corespunzător al resurselor de bani, spre deosebire de cel al resurselor de tehnologie, care au devenit mereu mai puternice.

[…]

Revoluția aceasta comercială nici măcar n-a venit brusc, ci a fost o extensie a politicilor sociale corporatiste, iar efectele benefice se arătau din ce în ce mai frumos și chiar aveam să ajungem în punctul în care atunci când un client își cumpăra un laptop cu un microprocesor cu nouă sau doisprezece nuclee, dona o parte din bani susținerii educației, sănătății sau agriculturii dintr-o zonă săracă, găsind astfel mecanismul prin care excedentul din tehnologie să fie investit în dezvoltare reală…

De aceea, sincer să fiu, acum îmi era mai drag să-mi iau un laptop cu nano-proiector 3D realizat prin suprapunerea calculată a două ecrane bidimensionale, cu imaginea intercalată pentru un vizibil efect tridimensional, proiector consumând mai puțin de o jumătate de watt, montat pe un laptop cu baterie radiovoltaică ce ține cinci ani, standardizată la toți producătorii, laptop cu un număr de opt nuclee per procesor și treizeci și doi de gigabytes de RAM…

[…]

Argumentul care susținea toată această revoluționară reformă comercial – socială internațională, în care eu credeam cu tărie și care mi-a redat puterea de a mă întoarce la birou, era de ordin tehnologic și spunea că stația spațială MIR stătea pe orbită controlată de un microprocesor pe opt biți, evident că mult mai puțin performant decât ceea ce aveam în telefon, în timp ce noi ne uitam la filme și ne jucam jocuri 3D pe computere ce, însumat, depășeau 1024 de biți. Dar măcar o făceam pentru o cauză nobilă. Sau, cel puțin, așa credeam…

[…]

Scris pentru SuperBlog 2011.