După ce le-am reparat netul celor d ela CEC Bank mi-a venit şi mie rândul la ghişeu. Mă aşez comod pe scaun şi m-apuc să completez formularul aferent operaţiunii pentru care venisem. La un moment dat, din spate, urlă un telefon.

Mă întorc nervos să văd cine e ţăranul de-şi lasă telefonul săurle ca la crematoriu şi când colo văd că era o dulceaţă de fetiţă pe la vreo cinci anişori. Deci mă înmuiasem instantaneu. Avea aşa o voce drgălălaşă vorbind cu mama ei încât am început toţi să zâmbim. Ea încerca, instinctual, să vorbească încet ca să nu ne deranjeze pe noi, dar aşa scumpică era…

Apoi am ajuns la Banca Transilvania. Mă pun la rând şi-mi opresc muzica, că deh, nu se cade să o las (înăuntru fiind linişte). În spatele meu se aşează o doamnă cu un băiat pe la vreo şase ani. Copilul se uită cu interes la mine şi, privind-o pe mama lui spune:

– Mami, unde e tata?

– E plecat, dragule.

– [Uitându-se spre mine.]. Nu e nenea?

Am crezut că leşin nu alta. Aşa de rău îmi părea de băiatul ăla…