În sensul că, de obicei, sunt vita care merge cu viteza regulamentară, pentru că la un consum de 4%, 100 de lei echivalează cu 500 de kilometri de drum. Dar ieri, mergând spre Baia Mare, am avut plăcerea să constat că în Maramureș se circulă frumos.

Desigur, și acolo – ca peste tot! – sunt bizoni în trafic. Dar mi-a plăcut că am putut merge în coloană, regulamentar, până m-am plictisit și am tras pe dreapta, ca să mănânc un sandviș.

Cumva, am rămas plăcut impresionat de faza asta, cum am rămas surprins și de frumusețea drumului, verde pe toate părțile, după ce treci de Dej, și mi-a plăcut și puținul pe care l-am văzut din oraș, care-mi aduce aminte de municipiul Deva, doar că mai austro-ungar.

Și mi-a plăcut și cum vorbesc oamenii locului, molcom, calm, cald, frumos.

Ah, dar să nu uit, nu mi-a plăcut vremea. Dis de dimineață, foarte devreme, drumul șerpuia răpus de o ploaie torențială de-mi aburea geamurile mașinii, forțându-mă să încălzesc habitaclul, ceea ce-mi crea o ușoară stare de disconfort.

Ei, și cum șerpuiam și eu cu drumul,  numai dintr-o dată ajung în vârf. Iar în vârf, pe jumătate acoperit de ceața norului în care mă aflam, ce credeți că era? Exact, semnul cu „Județul Maramureș”. ud, de parcă intram în Țara Ploii sau în vreo mlaștină din sudul SUA, ceva foarte de speriat.

Și tot legat de dimineață, au fost foarte puține mașini pe drum, așa că s-ar putea să mă fi luat vreun radar, că mă plictisisem și-i dădusem un pic mai mult gaz decât de obicei, dar – spre deosebire de alte părți ale țării – n-am văzut nici țipenie de om, nici de pasăre.

Dar cel mai și cel mai și cel mai și cel mai mult mi-a plăcut că, de la Dej la Baia Mare, drumul este plin de parcări și de refugii, o plăcere să oprești și să admiri copacul peisajul. Frumos, omenesc, civilizat și util, fără gunoaie de-o parte sau de alta a drumului.

Maramureșul este o lume unică într-o lume largă, vă spun!