Povesteam acum ceva vreme (nu foarte multă totuşi) cu o cunoştinţă. Şi-mi spunea că a trăit o vreme la Bucureşti şi că e fain acolo, dar că cel mai mult i-a plăcut la un club din ăsta de orientare musulmană (jur că n-am nimic cu nimeni) unde se şedea pe perne şi tot. Ce mai, era un local tipic turcesc.

Şi cum îmi povestea ea aşa, entuziasmată, nu puteam să nu ma întreb: oare chiar aşa de goi, oare chiar atât de lipsiţi de valori şi tradiţii am ajuns încât să dăm la o parte pur şi simplu ceea ce este mai bun şi mai sfânt la poporul acesta?

OK, nu sunt idiot, înţeleg pe de-o parte că da, este ceva inedit şi frumos, nu zic nu, dar de la a admira până la a accepta să mă reprezinte o cultură şi o tradiţie străine este, totuşi, cale lungă. Eu simt româneşte, totuşi, oricâte limbi străine aş vorbi şi oriunde m-aş localiza în spaţiu. Pentru că aici m-am născut şi format. Nu pot, spre exemplu, să admit ca, spre exemplu, cultura coreeană sau indiană sau bantu să mă reprezinte, pentru că n-am nici în clin nici în mânecă cu ei.

Nu înţeleg, totuşi, de ce atât de mulţi oameni se leapădă atât de uşor de ceea ce-i reprezintă. Poate sunt doar… ştiţi voi.