După măgăria făcută săptămâna trecută, când i-a cerut Rusiei să uzeze de dreptul său de veto în cadrul Consiliului de Securitate a ONU pentru a bloca o rezoluție care să condamne genocidul de la Srebrenica, Aleksandar Vucici  a avut tupeul să se afișeze în fața rudelor, familiilor și prietenilor victimelor.

Să-mi fie cu iertare, dar cred că singurul gest de profund regret ar fi fost acela de a-și recunoaște greșelile, deci crimele, trecutului, pentru a clădi un viitor bazat pe realitate, adevăr și umilință.

Cuvintele scrise pe jerbă nu valorează nici cât paiele uscate care vor deveni. regretul profund se arată cu fapta, nu cu vorba, iar sensibilitățile naționale nu-și au locul acolo unde moartea și-a făcut, deja, cărare însângerată.

Cariera politică a lui Aleksandar Vucici nu valorează nimic, dacă ea nu servește la sedimentarea adevărului ca punte de legătură între minorități și, câtă vreme cea mai mare atrocitate din Europa de după cel de-a Doilea Război Mondial va fi tratată ca o bagatelă, pacea și dragostea dintre popoare nu-și vor găsi loc printre stâncile de ură și neîncredere.

Slobodan Miloșevici a fost condamnat pentru crime împotriva umanității. Serbia a făcut niște greșeli inumane. Au trecut două decenii, poate că a venit timpul să și le asume.