Eram copii şi alergam pe iarbă în parc. De multe ori un moşneag, noi îi ziceam tataie, venea şi ne certa spunându-ne că stricăm iarba (care arăta mai de grabă ca o groapă pe un teren altfel plat), că e prea multă gălăgie şi că oamenii mai şi dorm.

Şi noi îl luam la bâză. Şi făceam mişto, că deh, eram copii şi aveam dreptul să ne comportăm copilăreşte. Noi îl luam la mişto iar el venea, aproape zilnic, şi ne ruga să facem mai puţină gălăgie. Uneori îi ieşea, de cele mai multe ori, însă, nu.

Într-una din zile vine şi ne spune că soţia lui trebuie să doarmă fiindcă este bolnavă şi ne roagă, pe un ton aproape parental, să ne jucăm în altă parte. Parcă am simţit ceva şi ne-am dus în altă parte. Era aproape pe seară, într-o Joi. Sâmbătă la 12 fanfara mortuară cânta în faţa blocului vecin. Soţia omului decedase, Dumnezeu să o ierte.

Omul era distrus şi atunci am înţeles că lumina din ochii lui nu era ură, atunci când ne spunea să facem mai puţină gălăgie şi să nu mai stricăm iarba, ci doar încercarea disperată a unui soţ de a-şi prelungi clipele limitate alături de soţie. Dacă am fi fost în SUA probabil ar fi mers la o alimentară, şi-ar fi luat o puşcă cu lunetă şi ne-ar fi luat la vânat ca pe potârnichi.

Atunci m-a cuprins un puternic sentiment de ruşine şi încercam să justific micile răutăţi (făceam mişto de el şi pe stradă, noi, copiii) prin faptul că eram copii, dar ştiu că o parte a fost şi răutatea cea mai pură şi mai crudă. De fapt, sentimentul de jenă era atât de intens încât multă vreme nu l-am putut nici măcar saluta, iar el se uita la noi, copiii de la bloc, trecând mai departe şi zâmbind uşor.

Trecusem de 20 de ani când, întâlnindu-mă cu dânsul am reuşit să-l salut foarte respectuos. Şi mi-a răspuns. Dacă până atunci faţa omului nu trăda nimic decât cea mai mare îngăduinţă, atunci faţa lui s-a schimbat şi emana o bucurie sinceră. Ştia că ştiu, că am realizat şi parcă îmi spunea că e OK.

Atunci am realizat că dânsul dă dovadă de un bun simţ exemplar. Şi-l respect pentru asta. Nu pot să nu mă întreb, totuşi, dacă unele dintre micile noastre bucurii nu au efecte halucinant de nasoale asupra altora, care sunt împinşi în cea mai mare mizerie spirituală.