N-a lătrat, ci a pândit nesimțit undeva
Și și-a zis că de o îmbucătură tot o prinde.
Ce e drept, sunt cam gras, potaia n-avea merinde…
De-l plesneam peste bot, vreun ONG pro-dulăi mă belea.

Prinzând curaj, mai apoi, alți fioroși dulăi
Au venit din carnea-mi grasă să se înfrupte nesătui…
Nu știu cum, m-a salvat un vecin cu un par
După care am leșinat și… n-am habar.

Doar atât le doresc ălora de-și țin câinii pe-afară:
Să-i lovească norocul și să meargă în Africa
În safari, sau de pe oriunde altundeva,
Și să-i muște un animal dintr-o specie… neliterară.

P.S. Din fericire, aceste versuri sunt fictive.

Tu ești sepala, eu petala unui crin
Și nu am toate țiglele la mezanin,
Trăiesc într-o grotă cu pereți pictați
De Kafka, Shakespeare și alți frați.

Tu ești ruga care mă înalță înspre cer
Și calea regăsirii când rătăcesc nicăieri,
Ești tot ce sufletul meu a cerut să fii
Și tot mai sper să te găsesc în orice zi.

Dacă aș pleca din viața ta, aș rătăci complet lipsit de mine
Aș fi ca o rugăciune spusă fără speranța că va fi mai bine,
Aș fi ca patul tău de peste zi și complet lipsit de tine,
Aș fi ca un patetic ulcior spart ce apa nu o mai poate ține.

Iar dacă aș pleca din viața mea, așa cum mă gândesc ades,
Aș fi doar o strofă fără ritm, fără vers și fără sens,
Aș fi ca un pustiu tărâm pe care să trăiască nimeni n-a ales,
Aș fi ca Bărăganul iarna, o câmpie ca oricare alta, doar un șes.

Mare noroc cu vecinii – că strada
au eliberat-o împingând la ea.
Cu frâna de mână trasă,
Cred c-au transpirat ceva!

În gara pustie căruța din mine spre mine așteaptă
Ca un fel de strigoi filozofic ce bate la poartă…
Noaptea, când pe cer Carul Mare gonește spre nicăieri,
Țin minte că te-am avut și-ai fost a mea, parc-a fost ieri!

Acum eu, dar, aștept să te revăd și-n cearșafuri moi să ne afundăm
Ca doi moroi ce doar așa o soartă veșnică așteaptă,
Îmi plăcea că respirația și iubirea ni le trăiam în șoaptă
Și că zgomotul iubirii noastre ne plăcea să-l retrăim, să-l ascultăm…