Maculatură

Am găsit o carte prin casă intitulată Enigmele Miturilor Astrale scrisă de Victor Kernbach. Îmi pare rău de hârtia consumată şi de copacii tăiaţi pentru editarea acesteia. Cred că miilor de copaci le-ar fi stat mai bine în pădure decât să fie făcuţi hârtie, o hârtie care conţine nişte aberaţii de o rară amploare.

Coperta:

Introducerea fiind făcută hai să spicuim de prin carte să vedeţi despre ce este vorba. Paginile sunt luate aleator, că doar nu m-am tâmpit să caut fragmente într-o carte (fizic este o carte) nasoală, scrisă la plesneală şi manipulatoare.

  • cum au recostituit integral atmosfera marţiană? Că sonde care au ajuns pe Marte nu existau pe vremea aia iar echipamente moderne de genul spectroscopului, la fel, nu existau.
  • “oazelor marţiene”. Wow. Nu ştiu ce au văzut ei, dar cu siguranţă nu erau oaze cu apă.
  • în 1956 astronomii (care? Numele şi prenumele.) au văzut ceva “acoperit de vegetaţie”. Serios? Ce-or luat înainte?
  • “explozii strălucind orbitor” înseamnă că “marţienii studiază efectele căderii unor sedimente radioactive”. Asta chiar e groasă. Îşi imaginează cineva că mai sunt fiinţe inteligente în universul ăsta care să studieze aşa ceva pe planeta-mamă?

  • diametre între 1 şi 40.000 de kilometri, pentru nişte asteroizi. Asta e bună. Planeta noastră are un diametru mediu de 12,742 de kilometri. Vă daţi seama la 40,000 de kilometri diametru este aproape cât toate planetele interioare (inner planets) la un loc. Jupiter de-abia are nişte amărâţi de 142,984 de kilometri diametru. Deci e o planetă mică, diametrul ei fiind de doar 3 – 4 ori mai mare decât al unui astfel de asteroid.
  • 250 de milioane de cioburi planetare. Nu se ştiu în ziua de azi atâtea, bine că le ştiau ei acum 30 de ani.
  • “provin dintr-o planetă asemănătoare geologic cu a noastră”. Greşit, cred că vroia totuşi să spuncă că avea o compoziţie a materiei (raporturile dintre substanţele chimice componente) asemănătoare cu a planetei noastre, ceea ce este logic, pentru că materia provine din acelaşi colţ de univers, respectiv sistemul ăsta solar.

  • “mulţi dintre ei au căzut pe Pământ”. Serios? Unde? Şi de ce pe Pământ, când Marte şi Jupiter sunt mai proape?
  • “materia irosită în procesul exploziei”. Cine spunea că nimic nu se pierde şi că totul se transformă? Yeah, right.
  • “nu este exclus să fi avut aceeaşi mărime ca Marte”. Nu se ştie sigur nici dacă planetele gazoase, care sunt mari, au un nucleu suficient de mare încât să genereze cioburi palnetare de 40,000 de kilometri diametru. Deci din burrta cui a fost scoasă afirmaţia asta nu-mi dau seama.
  • Foarte tare este şi paragraful al doilea. Atenţie la formulare: o probabilitate confruntată cu un mit dă o ipoteză, în opinia autorului. Iar acea ipoteză este: “”distrugerea planetei ar fi avut o cauză artificială”.
  • Paragraful al treilea e demenţial. Nu pot exclude posibilitatea de viaţă pe Marte, nimeni nu poate. Dar pe Jupiter? Cu presiuni la suprafaţă imense? Se estimează că presiunea minimă acolo este de 20.000 de Newtoni pe metru pătrat, iar unele estimări ajung la 200,000.

Şi exemplele pot continua. O carte pe care nu o recomand nici măcar duşmanilor. Păcat de hârtia consumată.

2 Comentarii

  1. Mihai Todor 26 noiembrie 2008 la 10:50 - Raspunde

    Acuma te iei si tu de o traducere proasta la o carte si mai proasta. Mi-e cam mila de amaratu\’ ala care a stat sa traduca asa ceva… In prefata ce scrie? Sigur nu e SF? 😆

    • Robin Molnar 26 noiembrie 2008 la 10:58 - Raspunde

      :woohoo: Cartea este proastă, dar proastă, nu aşa. Leana a lu\’ Pârţag e genială, pe lângă ea. :woohoo:

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vreau să fiu părtaș la faptă. Poți, de asemenea, să fii părtaș și fără martori.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.