Pe lângă writer’s block mi-am mai adus aminte de o fază. Vorbeam la telefon cu muza acestei poezii şi la un moment dat m-am scăpat şi şi-a dat seama că i-am scris o poezie. Mă roagă să i-o recit. În momentul ăla m-am tăiat ca maioneza.

Nu mai ţineam minte nimic, adică no, mai ştiam o strofă. Mă intimidasem în ultimul hal pentru că nu aşa îmi imaginasem eu că-i voi spune poezia, la telefon, ci atunci când suntem faţă în faţă (da, ştiu, sunt un romantic). Evident că am râs pe treaba asta.

Cu prima ocazie am învăţat poezia (ca să nu mă mai blochez) şi i-am recitat-o. A fost frumos. A fost genul acela de iubire care îmi tăia respiraţia şi nu mai eram bun de nimic. Devenisem întrucâtva nătâng.