Mi-e sulfetul ferecat ca într-un vrej ciudat

Ce nu se dechide în niciun anotimp cunoscut

Ci doar atunci când gândul trist devine mut.

Tufa de roze ce-o port în mine s-a uscat.

Mi-e sulfetul prins ca-ntre ghiare o pradă

Ce dă să moară dar trage deşartă speranţă,

Cu ultima suflare încă se-agaţă de viaţă.

Dar ghiara sădeşte-n inima ei o cruntă rană.

Mi-e sulfetul închis de un întuneric profund

Ce trage afară orice fascicul de lumină

Ca-ntr-o gaură neagră plină de vină.

De întuneric încerc în zadar să m-ascund.

Am dinţii dureroşi, încleştaţi de furie

Şi urletul se-opreşte muţit în gât,

Simt doar golul din suflet, atât,

Şi urlu: "Nu merit să mi se întâmple mie"!

OC