Dan Alexe atinge tangențial subiectul într-un articol recent din care, pentru emfază, îmi permit să reproduc următorul pasaj:

Emmanuel Todd afirma, invers, ca protestantismul s-a extins tocmai datorita familiei mononucleare. El s-a implantat in acele tari nordice, precum Olanda, in care functiona familia mononucleara absoluta, in care copiii paraseau devreme domiciliul familial, cautand de lucru si devenind astfel adulti intreprinzatori.

Celelalte trei tipuri de familii ale lui Emmanuel Todd sint „familia egalitara”, prezenta in Franta, Spania si nordul Italiei; „familia arborifera” reprezentata in tarile germanice si nordice, cu exceptia amintita a Olandei si Danemarcei; si „familia comunitara”, la mediteraneeni si la ortodocsii est-europeni si balcanici, făcători de copii multi, săraci si lenesi.

Familia comunitara ar justifica importanta fascismului si a comunismului in Italia, Grecia si Europa de Est. Aceasta familie comunitara explică absenta tendintelor individualiste in societatile balcanice. Faptul ca taranii continua sa-si ridice casa lînga ograda parintilor, in loc sa se debaraseze de ei ca niste adulti responsabili. Faptul ca in Italia exista fenomenul de masa al acelor „bamboccioni”, adulti de peste 30 de ani care continua sa locuiasca cu parintii, in vreme ce in Olanda, odata incheiata facultatea, parintii isi dau literalmente afara din casa copiii deveniti adulti.

Dan Alexe

Sărăcia instituțională, națională, organizațională, familială și socială fix de la asta ni se trage, de la modul de organizare a familiei  care la noi tinde mai mult spre o casă de asistență socială, mai de grabă decât într-un refugiu personal sau emoțional și este logic de ce se întâmplă asta: dacă familia îți acoperă toate, sau în parte, nevoile, ce necesitate de evoluție personală să mai ai?

Dacă fără efort ți se oferă o jumătate din cât ai nevoie, iar dacă pentru cealaltă jumătate trebuie să depui un efort considerabil, câți oameni credeți că se mulțumesc doar cu jumătatea ușoară și nu tind spre completul cel mai greu?

Pe de altă parte, nu spun nici că a sta cu părinții este greșit, acesta este modul nostru de viață, aceasta este moștenirea noastră culturală și fiecare decide pentru el cât de tradiționalist – cu bune și cu rele – vrea să fie. Personal, apreciez confortul de a sta cu familia, dar mai mult apreciez libertatea de a-mi duce singur crucea, nu pentru că aș fi masochist, ci pentru că – în dragostea mea față de familie – înțeleg să le ofer celorlalți aceeași libertate de a-și duce greul.

Deci nu condamn pe nimeni, nu decid pentru nimeni, nu spun că prin plecarea de la cuib am luat cea mai bună decizie, ci spun că fiecare decizie are consecințe – bune și rele – și că societatea este suma vectorilor individuali, iar când unii trag iar alții nu, rezultatul se vede.

Din păcate pentru noi, sunt oameni care ar vrea să tragă și ei greul și n-au unde. Este treaba noastră, a celor care tragem, să ne asigurăm că și acești oameni vor avea unde să tragă, măcar eliminând impostura, corupția și nepotismul pentru că noi toți suntem vinovați pentru ceea ce ni se întâmplă și pentru că oferindu-le oamenilor posibilitatea de a alege între o familie comunitară și o altă formă de familie – opțiune care apare numai atunci când individul se poate auto-susține – realizăm progresul individual și social.

Până la urmă, nu există o formă de familie „bună”, alegerile și opțiunile individuale determină calea omului. Dar parcă mai este ceva…