Tu, mină care scoți din tine
Pe-o gură cărbune și pe alta sânge,
Ți-e întunericul profund de un negru-tăciune.
Și rugi aspre se ridică înspre orizontul luminos
Norocul bun să le fie celor ce coboară în adâncuri
S-aducă țării prețios petrolul sticlos.

Dar câteodată orfani și suferinzi deopotrivă
Își urlă-n lumânări jalea deznădejdii
Căci prea ades minele își cer tributul de lacrimi.
Și mereu va rămâne ceva nespus,
Pătând gura minei cu sânge cald încă tânăr
Și cu vise strivite sub greutatea muntelui străpuns.