[Articol mai mult sau mai puțin fictiv.] Decăderea culturii muzicale a început odată cu mileniul al treilea când variile efecte de mixare a sunetelor au permis ca oricine, indiferent cât de afon și de lipsit de talent ar fi, să poată cânta.

Nimănui, în mod sincer, nu-i păsa care este calitatea muzicii, câtă vreme vindea. Desigur, câtă vreme erau vânzări, nimeni nu se întreba dacă acestea reprezintă maximul posibil al vânzărilor sau reprezintă doar o mică parte din ceea ce ar fi putut să fie.

Așadar, peisajul muzical la sfârșitul post-modernității era complicat și, pe alocuri, neverosimil. Pur și simplu, oamenii doreau altceva, însă nici artiștii și nici compozitorii n-au simțit asta. Iar când post-modernismul s-a sfârșit, undeva la mijlocul secolului XXI, vânzările muzicale au scăzut aproape la zero.

Undeva pe drumul dintre suflet și portofel, muzica și-a pierdut sensul, deci și ascultătorii. Așa că șocul a fost maxim. Artiști care până în urmă cu câteva luni erau pe val, acum nu mai vindeau decât prea puține albume.

Evident, unii au fost pe fază și s-au întors la muzica din urmă cu un secol, muzică ce încă se vindea. Și aici s-a văzut cel mai tare criza de creativitate muzicală, criza de emoții, simțăminte și frumos: toată puzderia de câteva mii de artiști cânta cam același repertoriu de 150 – 200 de piese, toate clasice, pentru că doar acestea se mai vindeau.

Dar și intoxicarea asta, prin repetarea acelorași acorduri la infinit, a avut viață scurtă. Și asta din cauză că unii au scos muzica din muzică, au scos acordurile din armonie și, în general, au zis că merge și așa.