Ăștia au scos până și muzica din muzică

[Articol mai mult sau mai puțin fictiv.] Decăderea culturii muzicale a început odată cu mileniul al treilea când variile efecte de mixare a sunetelor au permis ca oricine, indiferent cât de afon și de lipsit de talent ar fi, să poată cânta.

Nimănui, în mod sincer, nu-i păsa care este calitatea muzicii, câtă vreme vindea. Desigur, câtă vreme erau vânzări, nimeni nu se întreba dacă acestea reprezintă maximul posibil al vânzărilor sau reprezintă doar o mică parte din ceea ce ar fi putut să fie.

Așadar, peisajul muzical la sfârșitul post-modernității era complicat și, pe alocuri, neverosimil. Pur și simplu, oamenii doreau altceva, însă nici artiștii și nici compozitorii n-au simțit asta. Iar când post-modernismul s-a sfârșit, undeva la mijlocul secolului XXI, vânzările muzicale au scăzut aproape la zero.

Undeva pe drumul dintre suflet și portofel, muzica și-a pierdut sensul, deci și ascultătorii. Așa că șocul a fost maxim. Artiști care până în urmă cu câteva luni erau pe val, acum nu mai vindeau decât prea puține albume.

Evident, unii au fost pe fază și s-au întors la muzica din urmă cu un secol, muzică ce încă se vindea. Și aici s-a văzut cel mai tare criza de creativitate muzicală, criza de emoții, simțăminte și frumos: toată puzderia de câteva mii de artiști cânta cam același repertoriu de 150 – 200 de piese, toate clasice, pentru că doar acestea se mai vindeau.

Dar și intoxicarea asta, prin repetarea acelorași acorduri la infinit, a avut viață scurtă. Și asta din cauză că unii au scos muzica din muzică, au scos acordurile din armonie și, în general, au zis că merge și așa.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vreau să fiu părtaș la faptă. Poți, de asemenea, să fii părtaș și fără martori.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.