Sau cum ciumegeala doare. La propriu. Mergeam voiniceşte spre muncă, aşa, de dimineaţă. Nu pot spune că era dis de dimineaţă, că aş minţi. Şi, no, nu mai aveam ţigări. Cum ningea, am calculat ruta minimă, că nu-mi place să merg prin ninsoare. De fapt urăsc asta, dar, ca de obicei, divaghez.

Deci trebuia să îmi iau ţigări. Ies din scară, arunc gunoiul şi merg până la blocul de vizavi, ca să-mi scot nişte bani de la un ATM.  Pe drum, îmi amintesc, trec pe lângă un magazin. Îmi iau ţigări fie de acolo, fie de lângă muncă. Iau de lângă mine, îmi zic, să le dau bună dimineaţa studentelor de lucrează acolo (asta apropo de motivaţiile unui bărbat de a face diverse lucruri).

Ajung în dreptul magazinului şi dau să intru, dar tocmai atunci ieşea un ciumeg, genul clasic, cu atitudine de mortal kombat şi îmbrăcat sport. După el iese femeia lui că, normal, bărbatul conduce. Aşa, iese tipul, cu pieptul umflat, ciumeg, şmecher, călcând tacticos cu Adidas-ii lui originali. Mă uit la el şi mă greţăluiesc.

Şi, ca ul făcut, îl văd pe ăsta al meu cum măsura dimensiunea gresiei de la intrare cu fruntea după ce, în prealabil, arase locul cu bucile. Voi ştiţi cum pică meteoritul? No, el era ăla! Cred că asculta gresia cu urechea, să vadă dacă vine trenul, sau cred că o mirosea sau ceva, că era întins pe jos ca o balegă de-a unei vaci căreia îi merge stomacul. Şi avea cumva picioarele în sus de-mi era mai mare dragul să mă uit la el că, no, doar acolo, pe jos, e locul lui.

Ăsta, cocoşul, este perplex. Nici nu se mai putea ridica. Cred şi eu, doar a dat cu coastele de gresia umedă la modul barbar, nu aşa. Plasa atârna lângă el (sper că avea bere la sticlă), însă el atârna mai flasc. Evident, se udase tot, ce mai! Eu îl priveam şi numai că nu-mi luasem pop-corn, aşa de distrat eram. Se uită la mine, mă uit la el cu privirea aia a mea care exprimă:

– Care-i treaba, moşule? Nu e dreaptă gresia, sau ce?

În fine, intru în magazin. O studentă înăltuţă, cu forme, pe la vreo 23 de ani, se uita şi ea la ciumeg cum se aduna de pe jos. Mă rog, femeia lui îl aduna de pe jos, că el nu mai era în stare. Îi cer la domnişoară un pachet de ţigări şi, evident distrat, zâmbesc. Ea, din politeţe faţă de om, care oricum n-o vedea, se abţinea cu greu. Eu aproape că râd, îşi dă drumul şi ea şi începe să râdă (eu am condus faza asta). Se uită la mine, iar eu spun:

– Mă bucur că nu mi s-a întâmplat mie. Plus că prostia doare.

Râde. Zâmbeşte. Plec la muncă.