Biță a fost un câine frumos. Nu știu să mai spun și ce rasă era, dar știu că era o corcitură de Labrador și încă ceva. Avea o talie medie, o zgardă roșie și o anume privire, de puteai să juri că e tâmpit.

De fapt, era un cățel vesel și prietenos, care nu lătra decât la țigani, la bețivi (vă jur, n-am nimic cu niciunii) și la oricine țipa sau ridica vocea. În rest, toată ziua nu făcea altceva decât să se joace și să dea din coadă. Bine, ca un rebel ce era, mai fugea din curtea prietenului meu, pe seară, dar se întorcea, negreșit, într-o oră. Plus că nu mergea departe.

Ba, de multe ori, mă întâlneam cu el pe drumul spre casa prietenului meu și, mai în glumă, mai în serios, îl luam acasă. Cum mă vedea și venea alergând spre mine, că doar știa că îmi plac animalele, mai ales câinii, că pot să-mi înfig mâinile în blana lor.

Totul a fost fain și frumos, până când, într-o zi, cei de la Serviciul de Ecarisaj au dat cu ceva otravă pe la un tomberon de pe lângă casa omului. Dar n-au pus niciun anunț, și nici n-au anunțat pe nimeni. De aici povestea devine tristă, Biță murind, plângându-și durerea și moartea, la șase dimineața, în brațele prietenului meu.

Mi-am amintit de el privind videoclipul piesei care-i place prietenului meu și care a dat și numele cățelului.