De vreo cinci ani de zile analizez o chestie extrem de complicată în mintea mea. Logic, este vorba despre o fată. Poate că cele câteva beri negre băute m-au doborât, pentru că până acum nu am vorbit cu absolut nimeni despre asta. Am nevoie, totuşi, să rup un pic tăcerea, înainte ca aceasta să se aşterne definitiv.

Ideea este că ţin la ea de foarte, foarte mulţi ani, deşi fiecare a avut între timp propriile relaţii cu alţi oameni. Problema mea este că ea refuză să vadă anumite chestii şi crede, în mod greşit, că sentimentele mele sunt la mişto, că nu există sau refuză cu îndârjire să le accepte.

Mi-ar fi simplu dacă ele nu ar exista. Mi-ar fi extrem de simplu, însă, la fel ca la alte chestii din viaţa mea, lucrurile nu sunt niciodată simple. Nu am ales să fiu inteligent, a fost pur şi simplu o metodă de adaptare la condiţiile dificile de mediu (de aceea am şi spus asta). Numai că în această chestiune inteligenţa nu mă ajută deloc. Analizând chestiunea pe absolut toate feţele, parcurgând absolut toate scenariile posibile şi luând în calcul absolut tot ceea ce se poate lua (sentimente, gesturi, realităţi) singura soluţie, indiferent de drumul parcurs, este să spun STOP la tot ceea ce ţine de ea.

Teoretic ar fi simplu. Practic nu este, pentru că trebuie să renunţ la cea mai mare parte din mine şi nu sunt pregătit să spun adio, nu sunt pregătit să spun stop şi să mă pierd (parţial şi pe mine însumi şi de mine însumi). Pe de altă parte trebuie să accept că ea nu mă va iubi niciodată, în căutarea ei de senzaţii tari şi bucurii mărunte, de idile hollywood-iene şi iubiri complicate.

Fericirea ei mă exclude şi mă va exclude mereu. Dobitoc cum sunt micile ei bucurii mă alină un pic şi pe mine, dar bucuriile mele cele mari ajung să lipsească şi asta doare. Practic doare şi cu ea dar şi fără, şi puţinele momente de alinare şi respiro sunt când ne întâlnim dimineaţa devreme la o cafea, când merge la muncă, sau prin oraş, ea fiind la braţul altcuiva.

PLM, în astfel de momente cred că sunt cel mai mare dobitoc. Poate că dăruirea mea este degeaba, şi spun dăruire pentru că îi sunt apropiat chiar dacă ştiu că stă în braţele unui alt bărbat. Îi sunt aproape chiar şi când, ignorându-mi sfaturile, ajunge să sufere. De fapt bag de seamă că, la fel ca în multe alte cazuri, îi sunt aproape în special atunci când îi este greu.

Am văzut-o alaltăseară în parc, pe o bancă, plângând. Chestia asta m-a doborât iremediabil. Partenerul ei, pe care îl iubeşte, a lovit-o. M-a durut şi pe mine, pentru că nu ştiam ce să aleg, ce să mai fac, ce să mai spun. Puteam alege să fiu egoist şi să-i spun "Femeie, când vei deschide ochii şi vei vedea că te iubesc sincer?". Sau puteam să aleg să-i dăruiesc ce a mai rămas din cioburile sufletului meu, spre a sa mângâiere, considerând că situaţia mea este mai bună decât a ei.

Am ales varianta a doua şi nu i-am înşelat aşteptările, pentru că eu sunt unicul ei erou. Însă m-am săturat să fiu eroul altora. Am nevoie să-mi redevin propriul erou. Numai că mi se pare cam egoist (deşi este o chestie ce ţine mai de grabă de supravieţuire). Într-un fel, dacă aş face asta şi aş spune tot ceea ce ar fi de spus, este ca şi cum i-aş tăia ei pădurea ca să văd eu orizontul.

Ştiind că are nevoie de mine m-aş simţi de rahat să nu o pun pe ea pe primul loc, deşi ea nu o face, nu mă pune pe mine pe primul loc. Şi asta, deşi are logică, cam doare. Nu, "cam" nu este cuvântul potrivit. Doare al naibii de tare. Şi mă simt prins ca într-o capcană, pentru că pot alege să fac ce simt eu, să-i tai aripile unui înger blând sau pot alege un fel de suferinţă îndelungată, ce durează şi aşa de prea mulţi ani. Mie mi se par nişte alegeri tare nenorocite. PLM, consider că dacă o iubesc sincer nu îi fac rău. Consider că dacă o iubesc sincer sunt alături de ea aşa cum are nevoie.

Mă ceruse de bărbat, acum câţiva ani, iar eu am avut de ales între a spune da, deşi nu mă iubea în felul în care o femeie iubeşte un bărbat (mai de grabă mă vedea ca pe o cale de scăpare). sau puteam alege să spun nu, deşi aş fi dat orice să fie a mea, sperând că îşi va găsi pe cineva pe care să-l iubească aşa cum trebuie şi care, la rândul lui, să o iubească, măcar o miime din cât o iubeam eu. Mie mi se par nişte alegeri tare nenorocite.

Am ales să spun nu, considerând că trebuie să-şi petreacă viaţa alături de cineva pe care să-l iubească la modul potrivit. Am ales să spun nu, considerând că, dacă aş iubi-o cu adevărat aş vrea să fie fericită, chiar şi alături de un alt bărbat. Nu sunt capabil de mai multă dăruire decât atât, nu pot să renunţ la mai mult decât atât. Nu am ce dărui mai mult decât totul meu.

Cred că, acum, nici măcar nu mai contează toată dăruirea asta (şi e împovărător de multă). Cred că sunt un papagal, făcând prea multe pentru cineva care nu mă poate iubi aşa cum am eu nevoie. Cred că acesta este şi blestemul meu pe care încerc din răsputeri să îl străpung. Din păcate ea nu are nicio vină. Nu-i poţi cere, pur şi simplu, unui om să te iubească şi nici nu poţi să-i impuţi faptul că nu te iubeşte. Pur şi simplu se întâmplă sau nu.

Au trecut şase ani de când am realizat că o iubesc. Şi în orice clipă sunt lângă ea, oricât de fugară, realizez că o iubesc mai mult. Şi nu ştiu cât se poate iubi mai mult, nu văd cum. Cu ea am atins pragul dăruirii absolute, nelimitate, pragul iertării până la durere fizică şi al îngăduinţei până la depersonalizare.

Am ajuns să fiu singurul ei sprijin moral. Singurul. S-a certat cu părinţii din cauză că a venit din Timişoara pentru a fi alături de bărbatul pe care-l iubea la momentul respectiv (şi care astăzi este doar o istorie tristă). Am ajuns să fiu singurul ei sprijin moral ş cred că ar durea-o prea tare dacă m-ar pierde până şi pe mine.

Numai că trebuie să accept faptul că sunt şi eu om şi că nu pot merge înainte la infinit. Nu pot trăi la nesfârşit cu sufletul împărţit în două, o parte capre priveşte înainte spre drumul ce se aşează în faţă, şi o alta, ce stă în urmă, spre consolarea celei ce beneficiază de el. Trebuie să-mi accept şi această limită în iubire şi să plec, să o las în urmă. Cred că, într-un final, trebuie să spun stop. Mie mi se par nişte alegeri tare nenorocite.

Totuşi, de ce simt că a spune stop nu este o soluţie? Că eu unul nu văd ce alternative mai am şi însăşi chestia asta mă doboară, încet dar sigur. În fine, am nevoie de ceva păreri legate de chestia asta (nu mă întrebaţi mai multe detalii pentru că nu vi le voi oferi) pentru că voi pune piciorul în prag la începutul lui Octombrie, după ziua ei. Cu un efort intens şi susţinut îi voi oferi ultimele iluzii de care are atâta nevoie. Pentru tot cea ce înseamnă pentru mine măcar atât îi mai pot oferi. Şi-apoi voi pleca.

Aş vrea să nu plec, totuşi. Dar…