Când STOP nu este o soluţie

De vreo cinci ani de zile analizez o chestie extrem de complicată în mintea mea. Logic, este vorba despre o fată. Poate că cele câteva beri negre băute m-au doborât, pentru că până acum nu am vorbit cu absolut nimeni despre asta. Am nevoie, totuşi, să rup un pic tăcerea, înainte ca aceasta să se aşterne definitiv.

Ideea este că ţin la ea de foarte, foarte mulţi ani, deşi fiecare a avut între timp propriile relaţii cu alţi oameni. Problema mea este că ea refuză să vadă anumite chestii şi crede, în mod greşit, că sentimentele mele sunt la mişto, că nu există sau refuză cu îndârjire să le accepte.

Mi-ar fi simplu dacă ele nu ar exista. Mi-ar fi extrem de simplu, însă, la fel ca la alte chestii din viaţa mea, lucrurile nu sunt niciodată simple. Nu am ales să fiu inteligent, a fost pur şi simplu o metodă de adaptare la condiţiile dificile de mediu (de aceea am şi spus asta). Numai că în această chestiune inteligenţa nu mă ajută deloc. Analizând chestiunea pe absolut toate feţele, parcurgând absolut toate scenariile posibile şi luând în calcul absolut tot ceea ce se poate lua (sentimente, gesturi, realităţi) singura soluţie, indiferent de drumul parcurs, este să spun STOP la tot ceea ce ţine de ea.

Teoretic ar fi simplu. Practic nu este, pentru că trebuie să renunţ la cea mai mare parte din mine şi nu sunt pregătit să spun adio, nu sunt pregătit să spun stop şi să mă pierd (parţial şi pe mine însumi şi de mine însumi). Pe de altă parte trebuie să accept că ea nu mă va iubi niciodată, în căutarea ei de senzaţii tari şi bucurii mărunte, de idile hollywood-iene şi iubiri complicate.

Fericirea ei mă exclude şi mă va exclude mereu. Dobitoc cum sunt micile ei bucurii mă alină un pic şi pe mine, dar bucuriile mele cele mari ajung să lipsească şi asta doare. Practic doare şi cu ea dar şi fără, şi puţinele momente de alinare şi respiro sunt când ne întâlnim dimineaţa devreme la o cafea, când merge la muncă, sau prin oraş, ea fiind la braţul altcuiva.

PLM, în astfel de momente cred că sunt cel mai mare dobitoc. Poate că dăruirea mea este degeaba, şi spun dăruire pentru că îi sunt apropiat chiar dacă ştiu că stă în braţele unui alt bărbat. Îi sunt aproape chiar şi când, ignorându-mi sfaturile, ajunge să sufere. De fapt bag de seamă că, la fel ca în multe alte cazuri, îi sunt aproape în special atunci când îi este greu.

Am văzut-o alaltăseară în parc, pe o bancă, plângând. Chestia asta m-a doborât iremediabil. Partenerul ei, pe care îl iubeşte, a lovit-o. M-a durut şi pe mine, pentru că nu ştiam ce să aleg, ce să mai fac, ce să mai spun. Puteam alege să fiu egoist şi să-i spun "Femeie, când vei deschide ochii şi vei vedea că te iubesc sincer?". Sau puteam să aleg să-i dăruiesc ce a mai rămas din cioburile sufletului meu, spre a sa mângâiere, considerând că situaţia mea este mai bună decât a ei.

Am ales varianta a doua şi nu i-am înşelat aşteptările, pentru că eu sunt unicul ei erou. Însă m-am săturat să fiu eroul altora. Am nevoie să-mi redevin propriul erou. Numai că mi se pare cam egoist (deşi este o chestie ce ţine mai de grabă de supravieţuire). Într-un fel, dacă aş face asta şi aş spune tot ceea ce ar fi de spus, este ca şi cum i-aş tăia ei pădurea ca să văd eu orizontul.

Ştiind că are nevoie de mine m-aş simţi de rahat să nu o pun pe ea pe primul loc, deşi ea nu o face, nu mă pune pe mine pe primul loc. Şi asta, deşi are logică, cam doare. Nu, "cam" nu este cuvântul potrivit. Doare al naibii de tare. Şi mă simt prins ca într-o capcană, pentru că pot alege să fac ce simt eu, să-i tai aripile unui înger blând sau pot alege un fel de suferinţă îndelungată, ce durează şi aşa de prea mulţi ani. Mie mi se par nişte alegeri tare nenorocite. PLM, consider că dacă o iubesc sincer nu îi fac rău. Consider că dacă o iubesc sincer sunt alături de ea aşa cum are nevoie.

Mă ceruse de bărbat, acum câţiva ani, iar eu am avut de ales între a spune da, deşi nu mă iubea în felul în care o femeie iubeşte un bărbat (mai de grabă mă vedea ca pe o cale de scăpare). sau puteam alege să spun nu, deşi aş fi dat orice să fie a mea, sperând că îşi va găsi pe cineva pe care să-l iubească aşa cum trebuie şi care, la rândul lui, să o iubească, măcar o miime din cât o iubeam eu. Mie mi se par nişte alegeri tare nenorocite.

Am ales să spun nu, considerând că trebuie să-şi petreacă viaţa alături de cineva pe care să-l iubească la modul potrivit. Am ales să spun nu, considerând că, dacă aş iubi-o cu adevărat aş vrea să fie fericită, chiar şi alături de un alt bărbat. Nu sunt capabil de mai multă dăruire decât atât, nu pot să renunţ la mai mult decât atât. Nu am ce dărui mai mult decât totul meu.

Cred că, acum, nici măcar nu mai contează toată dăruirea asta (şi e împovărător de multă). Cred că sunt un papagal, făcând prea multe pentru cineva care nu mă poate iubi aşa cum am eu nevoie. Cred că acesta este şi blestemul meu pe care încerc din răsputeri să îl străpung. Din păcate ea nu are nicio vină. Nu-i poţi cere, pur şi simplu, unui om să te iubească şi nici nu poţi să-i impuţi faptul că nu te iubeşte. Pur şi simplu se întâmplă sau nu.

Au trecut şase ani de când am realizat că o iubesc. Şi în orice clipă sunt lângă ea, oricât de fugară, realizez că o iubesc mai mult. Şi nu ştiu cât se poate iubi mai mult, nu văd cum. Cu ea am atins pragul dăruirii absolute, nelimitate, pragul iertării până la durere fizică şi al îngăduinţei până la depersonalizare.

Am ajuns să fiu singurul ei sprijin moral. Singurul. S-a certat cu părinţii din cauză că a venit din Timişoara pentru a fi alături de bărbatul pe care-l iubea la momentul respectiv (şi care astăzi este doar o istorie tristă). Am ajuns să fiu singurul ei sprijin moral ş cred că ar durea-o prea tare dacă m-ar pierde până şi pe mine.

Numai că trebuie să accept faptul că sunt şi eu om şi că nu pot merge înainte la infinit. Nu pot trăi la nesfârşit cu sufletul împărţit în două, o parte capre priveşte înainte spre drumul ce se aşează în faţă, şi o alta, ce stă în urmă, spre consolarea celei ce beneficiază de el. Trebuie să-mi accept şi această limită în iubire şi să plec, să o las în urmă. Cred că, într-un final, trebuie să spun stop. Mie mi se par nişte alegeri tare nenorocite.

Totuşi, de ce simt că a spune stop nu este o soluţie? Că eu unul nu văd ce alternative mai am şi însăşi chestia asta mă doboară, încet dar sigur. În fine, am nevoie de ceva păreri legate de chestia asta (nu mă întrebaţi mai multe detalii pentru că nu vi le voi oferi) pentru că voi pune piciorul în prag la începutul lui Octombrie, după ziua ei. Cu un efort intens şi susţinut îi voi oferi ultimele iluzii de care are atâta nevoie. Pentru tot cea ce înseamnă pentru mine măcar atât îi mai pot oferi. Şi-apoi voi pleca.

Aş vrea să nu plec, totuşi. Dar…

16 Comentarii

  1. xtall 10 septembrie 2009 la 21:56 - Raspunde

    Parerea mea, ai procedat bine. 🙂
    Nu cred ca ar fi tinut, indiferent cat de 60 90 60 ar fi fost, cand e cu regrete sau ar fi dorit altceva e mai bine s-o lasi balta. Ai cazut pe locul 2 (din lipsa)
    Fiecare trage consecintele alegerii (mai devreme sau mai tarziu) dar sa ai angoase de astea din start ? :huh:

    • Robin Molnar 11 septembrie 2009 la 05:06 - Raspunde

      :s Da, simt şi eu că sunt pe locul doi. Iar eu nu mă voi obişnui niciodată să fiu pe locul doi. :s Plus că nu este ceea ce ar trebui să fie. Fiind dimineaţă parcă văd lucrurile mai clar. :huh: Măcar ştiu ce am de făcut. 😉

  2. xtall 11 septembrie 2009 la 05:30 - Raspunde

    Ştii care-i faza ? nu e bine sa ceri sfaturi (cred)
    niciodată nu poţi şti ce e mai bine B) sau cum ar fi decurs lucrurile.
    …poate ăla, e mare 🙂 similitudini există, dar se pot întâmpla şi multe alte lucruri. tu eşti în măsură sa judeci mai bine

    • Robin Molnar 11 septembrie 2009 la 05:40 - Raspunde

      😆 Nu cre sfaturi. Vreau doar să eliberez din energia negativă pe care o am în mine, ca să-i pot oferi ultimele iluzii. 😉 În principiu ştiu ce am de făcut. :s

  3. Molnar Bianca Andreea 11 septembrie 2009 la 05:32 - Raspunde

    Hmmmmmmmm Sa fie vorba de D???Asa cred. Eu cred ca ea te considera doar un fost ex cu care a ramas prietena. De ce nu ai incercat sa o intrebi ce sentimente mai are ea pentru tine? de ce nu esti si tu mai direct?
    Eu as da cartile pe fata.
    Te gandesti prea mult la altii. Mai bine ghideaza-te dupa vorba:\”Rau imi pare de tine dar de mine mi se rupe sufletul\”.
    Ori iti faci curaj si discuti cu ea deschis despre sentimentele tale, ori iti revizuiesti tu sentimentele fata de ea si o tii doar pe post de amica. Ai si tu un cuvant de spus in aceasta situatie, nu o lasa sa isi bata joc de sentimentele tale, chiar daca ea nu isi da seama de asta.

    • Robin Molnar 11 septembrie 2009 la 05:41 - Raspunde

      😆 Nu, nu este vorba de D. 😆 Am să pun piciorul în prag, asta e clar. 😆 Încerc doar să îi mai ofer puţin timp. 😆 D şi cu mine nu am rămas prieteni (pentru că eu nu cred în chestiile astea). 😉

      • Molnar Bianca Andreea 11 septembrie 2009 la 06:13 - Raspunde

        acuma indiferent de cine e…nu asta conteaza
        deci ori iei problema in maini si ii spui ori o lasi balta si iti revizuiesti sentimentele fata de ea

        • Robin Molnar 11 septembrie 2009 la 09:06 - Raspunde

          😆 Aşa, soră-mea, îmi place că eşti fermă. 😆

  4. 314ra2 11 septembrie 2009 la 14:11 - Raspunde

    ca sa se enerveze sefu` d`aici pe mine, IAR … care D Andreea ? ca nu e numai o singura litera D. si daca nu D1 atunci D2 ? cumpar o vocala .. ceva ?

  5. oana 11 septembrie 2009 la 19:15 - Raspunde

    dak tot suntem la alfabet numele ei incepe cumva cu A?

    • Robin Molnar 11 septembrie 2009 la 20:22 - Raspunde

      😆 Interesant, nu cred că ţi-am vorbit despre ea… 😆

  6. aNDRIIpOPA 15 septembrie 2009 la 07:04 - Raspunde

    In general sfaturile au doua scopuri, dar cel principal este ca daca le urmezi sa ai pe cine da vina.
    Din experienta mea, STOP poate fi o solutie. Mult mai dureroasa decat sa continui, dar durerea aia ar avea la un moment dat o finalitate. Eu mi-am gasit in cele din urma linistea, dar pretul a fost cam mare. Nu mai sunt acelasi, iar aici nu doresc eu sa detaliez ce inseamna asta. Poate ca eu am fost mai slab… nu stiu. Ideea e ca pana la urma vei face asa cum vei crede de cuviinta dupa indelungi nopti nedormite si multe-multe framantari.
    Oricare ar fi decizia ta, nu te pripi si mai ales sa nu-ti para rau; parerile de rau ulterioare ar face si mai dureroasa o decizie radicala.

    • Robin Molnar 15 septembrie 2009 la 11:54 - Raspunde

      Interesant aspectul acela cu vina. 😉 Am luat o decizie, nu a fost uşor, admit asta, însă cel mai greu va fi să mă ţin de ea. :s Dar o voi face. :s

  7. aNDRIIpOPA 15 septembrie 2009 la 12:06 - Raspunde

    Vom vedea.
    Daca ai nevoie de un umar pe care sa plangi, suntem aici.

    • Robin Molnar 15 septembrie 2009 la 12:18 - Raspunde

      :cheer: Mulţumesc frumos! De asta am blog şi de asta îl şi folosesc. :cheer:

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vreau să fiu părtaș la faptă. Poți, de asemenea, să fii părtaș și fără martori.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.