Desculţi

[Nu ştiu dacă am mai povestit, sau nu, asta.] Era o seară geroasă de sfârşit de Noiembrie, cu un frig extrem de pătrunzător, cum numai iarna şi cerul senin, împreună, pot oferi. Afară adia un vânt moderat, mai rece decât într-un coşmar, mai tăios decât însăşi lama cu care timpul desparte destinele.

Eram cu prietenii pe afară la agăţat, adolescenţi fiind, la promenadă prin centrul oraşului şi, datorită gerului apăsător ca mustrarea conştiinţei, eram bine îmbrăcaţi dar tot simţeam vitregia iernii. Eram veseli, îmbujoraţi de paharul de vin fiert băut într-un local, pentru a ne încălzi un pic sufletele mohorâte de vremea rea.

Cred că eram vreo cinci băieţaşi, veseli nevoie mare, după cum spuneam şi, la un moment dat avem parte de o fază cum nu cred că pot, în umilinţa cuvintelor ce-mi aparţin, să o descriu, să o redau. Contactul meu cu adevăratul iad a fost scurt şi, fireşte, am încercat să nu-l reţin.

Pe pervazul lat, exterior, al unui magazin de carne, poreclit "biserica cărnii", sau alte asemenea variaţiuni (fiindcă intrai, vedea preţurile, îţi făceai cruce şi ieşeai), stăteau un tată şi fiul său. Erau extrem de sumar îmbrăcaţi, doar cu câte un pulover şi nişte pantaloni ponosiţi, de stofă. În gerul acela crud, negru, ambii erau desculţi, niciunul neavând nici măcar ciorapi în picioare. Nu aveau nici măcar ce să încalţe, nici măcar o haină mai groasă pe care, la nevoie, s-o împartă, s-o poarte cu rândul.

Fiul era cam de-o vârstă cu noi şi, într-un anume fel, asta ne-a mişcat iremediabil, parcă totul oprindu-se în loc, ca şi cum, din raiul nostru, noi am fi coborât în iadul cel mai iad. Şi ne-a mai mişcat conversaţia ce avea loc între tată şi fiul său împins de nevoi şi supărări până aproape de pragul nebuniei. Parcă vedeam, cu fiecare clipă ce trecea, cum tânărul acela îşi pierde luciditatea, la fel cum nisipul se scurge într-o clepsidră, partea inferioară reprezentând nebunia:

– Unde e mama?

– Ne-a părăsit. Ne-a alungat şi ne-a lăsat aşa pe drumuri, mai rău decât pe câini!

– De ce nu ne iubeşte?

[Tăcere. Ger. Atmosferă apăsătoare şi dureroasă.]

– De ce suntem atât de săraci?

[Tăcere. Ger. Atmosferă apăsătoare şi dureroasă.]

– Crezi că mâine ne va fi mai bine şi vom mânca?

[Tăcere. Ger. Atmosferă apăsătoare şi dureroasă.]

– [Plângând.] Mi-e foarte frig, tată!

– [Plângând.] Îmi pare rău, fiule. Îmi pare rău! Hai şi culcă-te aici, lângă mine, poate te încălzeşti. Dă-mi picioarele [desculţe] să ţi le încălzesc.

Noi eram varză, deja. Nu cred că i-am putut ajuta prea mult. Iar în tot acest timp, în oraşul aglomerat al serii, lumea trecea indiferentă şi grăbită pe lângă această dramă… Câteodată cred că însăşi indiferenţa este o crimă!

3 Comentarii

  1. xtall 24 septembrie 2009 la 19:41 - Raspunde

    Am si eu nişte sechele mai vechi ❗ m-am gândit de multe ori daca ar fi bine de spus sau scris despre asemenea lucruri (prea multe..) nu m-am putut decide niciodată.
    Franc, de ce-ar fi bine sa scriu despre lucrurile astea ?
    Faptul ca impresionează ? dar eu n-as vrea sa impresioneze fiindcă imediat ce le-as spune îmi vine sa bat pe cineva si nu am puterea. simt ca nu e bine totuşi să le uiţi, dar nici de spus parca nu ma simt bine.

    • TNH 24 septembrie 2009 la 20:00 - Raspunde

      Poate ar trebui să le spui doar celor pentru care ar conta, a căror viaţă s-ar putea schimba datorită vorbelor tale. Poate unora le-ar fi de ajutor, şi aici mă refer la persoane pe care le alegi tu. Vorbesc din proprie experienţă, te rog să nu te superi că-mi dau cu părerea.

      • Robin Molnar 24 septembrie 2009 la 21:18 - Raspunde

        Nu pot să spun dacă este bine sau nu, însă indiferent de decizia ta eu te susţin!

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vreau să fiu părtaș la faptă. Poți, de asemenea, să fii părtaș și fără martori.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.