Era o seară călduță și liniștită de toamnă târzie când, ajuns într-un mono-industrial târg de provincie, am fost cu blândețe lovit de mirosul cocsului ce venea de la încă activa cocserie a ceea ce a mai rămas dintr-un odinioară măreț combinat siderurgic. Mă și gândeam:

– Ah, ce dulce e mirosul cocsului! Miroase a metal, a cărbune și a muncă. E toxic de la sulfați, dar privit în context, este atât de dulce mirosul de cocs. Miroase a pâine caldă cu kaizer și muștar și, cel mai important, miroase a familie…