Epopeea canapelei
A venit generalul acasă (tata) şi s-a hotărât să luăm o canapea, că avem spaţiu unde s-o punem, că ne place să ne mai modernizăm din când în când. După ce două săptămâni am schimbat faianţa şi gresia din baie, azi dimienaţă tata a zis să schimbăm şi boilerul, că era cam vechi (dar funcţional)…
Mergem şi luăm un boiler mai răsărit (din ăla cu ceramică pe interior) şi-l plimbăm vreo 400 de metri prin oraş. Greu nu era, dar era cam incomod de cărat, că la 100 de litri are ceva volum
Şi nici nu ajungem bine acasă cu el că tata spune să mai mergem o tură prin oraş să luăm şi o canapea. Şi ne plimbăm vreo oră prin oraş. Găsim una pe gustul nostru. O cumpărăm. Le plătim la ăia şi transportul şi spun că ne-o aduc în faţa blocului. Mergem spre casă, ca să mai cumpărăm una – alta.
Când eram lângă bloc mă sună că au plecat de la firmă şi că vin. Şi stau io ca vaca la păscut în faţa blocului vreo 30 de minute de am îngheţat bine. Dau să urc acasă, că mi-a ajuns frigul. Sună ăia că vin. Sun pe generalu’ care vine cu colonelu’ (Rolly). Apar şi ei. Şi scoatem canapeaua din maşină.
Aşa de uşoară era că am crezut că-mi cad mâinile. Nu mă înţelegeţi greşit, nu sunt rahitic. Adică pot să urc destul de lejer un sac de adeziv de 30 de kilograme până la etajul şase. Ba chiar pot să urc şi cu un sac de ciment de 50 de kilograme.
Dar frăţie, canapeaua aia avea peste 100 de kilograme. Nu aveam nici cum să o prindem, că era măricică dihania. Stăm şi ne uităm lung la ea, vecinii, sadici, râdeau şi ne compătimeau. Eram 4 bărbaţi în putere (că l-am chemat şi pe IGI) şi canapeaua aia ne făcea ca la nufărul. De-abia puteam să o târâm.
Se enervează generalu’ şi o desface în bucăţi (că e extensibilă) şi ghiciţi voi cine Binike şi IGI or cărat două părţi din ea, una mai uşoară ca alta… Şase etaje, după rang… În fine, ducem bucăţile în casă şi în urma noastră apare generalu’ şi colonelu’ cu ultima bucată. Şi ne chinuim noi să o băgăm pe uşă în casă. Oha. Nu puteam de nicio culoare.
Ce mai, demontăm uşa metalică! Cred că numai uşa are vreo 50 de kilograme, fără cadru că ăla-i prins cu ceva dibluri imense în beton. Băgăm şi ultima parte în casă. Noi deja eram rupţi de oboseală. Şi ne apucăm să montăm uşa la loc. Nici de-a naibii nu vroia să se închidă ca lumea. Noroc cu generalu’ care îi expert în fiare şi şuruburi că a reglat-o cât de cât, din toate cele 16 şuruburi cu cap hexagonal (al căror denumire îmi scapă, că nu-i în hexa)…
Da, îmi plac sărbătorile deşi le găsesc cam obositoare…
Si eu care ma intrebam ce D-zeu ai asa important de facut de nu te baagi la bere 😆 Chiar imi faceam draci ca poate te-ai apucat de gatit bunatati d\’alea…
PS: Suruburile alea cred ca se numesc imbusuri.
😀 Azi e un alt episod… 😀