Toată bunăstarea asta a lor a fost construită cu sânge, drame, chin, deznădejde, speranță și un întreg complex de emoții vecine cu alienarea, sărăcia spirituală și pesimismul.

Nu cred, totuși, că se poate și altfel. Sacrificiul imens al câtorva indivizi, mă rog, mii sau zeci de mii, poate însemna o viață un pic mai bună pentru mult mai mulți. Iar în perioade de dezastru economic, cum a fost Marea Criză din SUA secolului trecut, erau oameni care munceau și migrau mai departe, astfel încât să aibă cu ce trăi, să aibă o bucată de pâine pe care să o pună în gură.

Poveștile oamenilor hobo sunt incredibil de triste, să rătăcești dintr-un loc în altul doar pentru a trăi, să-ți cerșești dreptul de a munci, să te mulțumești cu o coajă de pâine uscată și cel mult un măr, poate o ciorbă răs-fiartă după doisprezece ore de muncă, să dormi pe unde apuci, să te speli pe unde apuci, să nu visezi nici măcar în somn, iar dragostea… Dragostea să fie cel mult o amintire, nici măcar o speranță. Să ai de ales între a munci și a mânca, sau a visa și a iubi…