Numărul curent (3) al revistei Știință și Tehnică vine cu un articol mai de grabă inedit, articol despre liberul arbitru și despre existența unor teorii care spun fie că acesta există, fie că nu, speculându-se mai mult pe tema inexistenței liberului arbitru.

Ceea ce este interesant. Adică:

Neurocercetătorii descriu comportamentul uman ca fiind rezultatul unui lanț al cauzalității, în care o stare cerebrală fizică sau o schemă de activitate neurală duce inexorabil către următoarea, culminând cu o anumită acțiune sau decizie. Din această perspectivă, în care toate acțiunile reale au loc la nivelul sinapselor și al neurotransmițătorilor, alegerii libere îi rămâne foarte puțin spațiu, iar Eu-l conștient pare a fi doar o ficțiune.

Noi, acest pasaj introductiv al articolului mi se pare extrem de relevant. Pentru că ne aduce de la discuția privind modul de funcționare al creierului la modul de funcționare al individului și la liberul său arbitru.

Să ne gândim un pic: dacă nu există liber arbitru, nu există alegere, deci nu există nici vină și, ca atare, sistemul de justiție se va prăbuși. Să spui că un om nu are liber arbitru ci funcționează ca o mașină de calcul, adică în mod determinist și cu multe grade de libertate, e ca și cum ai spune că violatorii de dame nu sunt infractori ci sunt doar niște mașini deterministe cu algoritmi greșiți. Ceea ce, la o adică, nu pare chiar atât de aberant.

Sincer să fiu, până să citesc articolul îmi închipuiam că liberul arbitru este o chestie dată de la natură. Acum, însă, nu mai sunt așa de sigur, iar opinia mea este că suntem mașini semi-deterministe ca mod de funcționare, cu un anume grad de liber arbitru care să ne permită să funcționăm între limite. De exemplu, putem alege între mai multe variante, variantele fiind fixe iar alegerea fiind o variabilă dată de liberul arbitru.

Desigur, nu sunt neurocercetător. Dar pot să mă întreb cum ar fi viața umană, justiția, educația, diviziunea socială în cazul absenței liberului arbitru. Voi ce părere aveți?