Cluj – Napoca are harul ăsta de a te învăța bunele maniere de urgență, dacă îți lipsesc. Sigur, poate metodele sunt mai puțin elegante, dar de cele mai multe ori sunt eficiente.

În fine, faza a fost cam așa. Eram în troleibuz și mâncam un sandviș de pui cu cașcaval, căci îmi era foame de la berea băută fiindcă îmi stătea Big Mac-ul în gât. Și prin spatele meu, o fătucă, boboacă la facultate, povestea la telefon cu soră-sa. Dar vorbea tare, tare de tot, cu aere de prințesă:

– Am băut o ciocolată caldă. Era bună, aproape ca o budincă. Vai, dar ce scumpe sunt toate aici. Păi una costă 5 lei sau 7 lei, nu doi lei și cincizeci de bani, ca la noi.

Nu vreau să fiu rău, dar ne-a pufnit râsul pe toți. Asta este prima constatare pe care o faci când vii în Cluj, vezi că e cam scump.

– Da, o jumătate de oră am făcut. Vai dar ce semafoare au ăștia aici. Am stat zece minute la unul [mă gândesc că n-a văzut butonul de pe pilonul semaforului].

Ca un făcut, troleul oprește la un semafor și-i sună telefonul unuia dintre băieții din față:

– Da. Stau la semafor. De zece minute, da.

Noi, vă spun sincer, ne distram la maxim. Fătuca asta vorbea în continuare exagerat de tare la telefon și i se părea ciudat că râd toți:

– Of, dar mai stă mama mult în baie?

Eu, după cum spuneam, mâncam. Unul dintre băieți:

– Domnu’, să nu vă înecați.

– Fii fără grijă.

Puștoaica:

– Of, nu știu ce să spun. Eu încerc să ajung la Balul Bobocilor, dar am sport de la 12 la 14, adică 120 de minute, că asta înseamnă două ore.

Noi deja râdeam de-a binelea. Fata continuă:

– Păi am autobuz pe la 16, deci ajung pe la 19 sau 20.

Ținând cont de faptul că nu avea accent, tind să cred că fătuca era din Orăștie, Hațeg sau Petroșani. Oricum, până am coborât eu și-a coborât și ea vocea la jumătate, semn că a început să se cizeleze nițel.