Din paharul meu de cidru au băut un om şi-un tigru. Mă rog, pisică. Dar să vă povestesc faza. Nu ştiu cum am găsit la mine prin cameră nişte hrană uscată pentru pisici veche, de prin Septembrie. Şi cum am coborât jos să duc gunoiul am zic să poate ar fi drăguţ din partea mea să o aruncf frumos lângă pubelă, să o mănânce vreo pisică în trecere pe acolo.

În fine, cobor şi ajung în parcarea din faţa blocului. Şi nu mică mi-a fost mirarea să văd o mâţă albă suită pe gipanul unui vecin. Gata, îmi zic, am găsit victima. Trec mai departe şi duc plasa la pubelă, după care mâ întorc lângă maşina vecinului. Pisica dădea să coboare, fiindcă maidanezii de care se refugiase au plecat.

Mă apropii de maşină. Pisica nu mă vede. Scot punga din buzunar şi o chem. Mâţa era deja în mijlocul drumului. Şi nu ştiu cum a venit lângă mine. Instantaneu e puţin spus. Era extaziată de-a dreptul. Cred că nu vazuse mâncare săptămâna asta. Efectiv se zbătea acolo lângă mine şi nu se putea concentra să găsească mâncarea împrăştiată cu grijă pe asfaltul trotuarului. Era la fel de entuziasmată precum partenera, când o iei pe la spate şi-i spui că poziţia respectivă o înnebuneşte şi pe secretara ta. În fine. Iau mâna şi ating mâncarea cu ea, ca să-i atrag atenţia lu’ zbuciumata de nea (mâţa albă) că păpica e fix în faţa mea.

Nici n-am atins bine bobiţele că pisica era peste tot pe ele. Chiar mi-a împins mâna la o parte cu fermitate, ceva de genul: „hai, fraiere, valea, că nu ai tu faţă de boabe dinastea”. Normal, fiind un tip cu bun simţ m-am cărat naibii de acolo, până nu începea aia să mă gherăie. Peste vreo 5 minute m-am uitat după ea, era tot acolo. Mâncase şi acum păzea prada.

Da, îmi plac pisicile. Chiar şi cele rebele. Uneori independenţa este un semn de inteligenţă.