După cum s-a și văzut în recente articole apărute în presă și pe bloguri, gafenul – o stare alotropică a carbonului – poate fi folosit la orice, de la antene la filtre de apă. Dar eu, pentru că grafenul e ușor și rezistent, aș vrea să-mi construiesc o rachetă din grafen, că atâta mă duce pe mine bibilica.

Știind că grafenul este ușor și rezistent, mă gândesc că astfel aș putea reduce semnificativ din cantitatea de energie necesară pentru a trimite în spațiu un obiect zburător, cam până la altitudinea de cincizeci sau o sută de kilometri.

Cu o astfel de rachetă din grafen, nerecuperabilă, mi-ar plăcea să trimit în spațiu un modul dotat cu un nanocomputer – fie Raspberri Pi, fie un player HD cu Android (în speță, tot un computer, doar că vândut sub o altă denumire), la care să fi conectat o cameră web mai deșteaptă, cel mai probabil full HD și o sursă de energie, cel mai probabil doi acumulatori de 2,7 volți la 3200 sau 2700 mAh, și un modul radio care să transmită imaginile spre sol, folosind un giroscop rudimentar pentru a stabiliza imaginea.

Desigur, aș putea, la o adică, să mă gândesc la un sistem recuperabil, cu parașută și localizare prin GPS, doar că pe mine mă intreesează în principal să am un modul ușor, de sub 200 de grame – cu tot cu baterii – ca să necesite un minim de energie pentru atingerea unei asemenea altitudini.

De asemenea, se mai pune problema izolației termice a modulului electronic, dar încă nu vrea să mă gândesc la acest aspect, preferând a contempla ideea că o rachetă de 25 de kilograme, făcută în bătătură, ar putea ajunge în spațiu, pentru amatorii de așa ceva.

Contemplez ideea și chiar mi-ar plăcea să pot turna matrița unei rachete din grafen, pe care s-o alimentez cu ceva combustibil legal, și să încerc s-o lansez. Nu m-aștept să iasă din prima, nu m-aștept – cu sinceritate – să pot finanța așa un program spațial privat – dar măcar pot contempla o idee. Asta e gratis.