Am bătut țara asta în lung și în lat, am mers cu toate soiurile de garnituri care circulă pe dacicele drumuri de fier, am iubit în tren, am dormit în tren, am trăit în tren și, de multe ori, am fost una cu trenul. Dar în așa garnitură așchilopată precum aceasta din care vă scriu, vă mărturisesc sincer că n-am mai fost.

Pfuai, stă să se rupă în două, nu altceva, deoarece chiar și atunci când stă pe loc, merge prea repede. Mă uit prin geam, poate – poate se întrezărește soarele, dar un jeg lăptos, întărit și cristalizat pe stică, mă împiedică să văd orice. Așa că schimb compartimentul. Găsesc unul cam 17% întreg sau, ca să mă exprim elegant, era 17% vintage și 83% dărâmătură.

Ce era vintage? Păi no, locul în care eram arăta cam ca un compartiment de tren, dar cum să vă zic? Era distrus și peticit, și re-peticit și re-re-re-…-re-peticit, cam după bunele maniere barbare ale poporului român. Noroc că sunt un tip mai înfipt că altfel cedam la gândul că sunt singurul papagal din tren carer și-a luat bilet. Bine, sper că nu e așa, n-am de unde să știu. Dar să revin.

Vine doamna controlare:

– Bună dimineața, zice din instinct.

– Bună dimineața îi răspund.

Se uită la mine, la cămașă de in cu cravată sexy… Dă să iasă, crezând că are control. Tacticos, scot biletul, îi taie cu pixul o linie și aia e. Pleacă, iar plecare ei mă afundă din nou în jegul ăsta în care mustește un jeg mai amplu, mai ancestral, în care bacteriile joacă Hora Unirii, deși cineva a depus un efort să spele banchetele îndoite și rupte de mârlănie și delăsare.

Cineva, cea sau cel care curăță banchetele, poate să ne vorbească cel masi bine despre nivelul de cultură al poporului român. Poate să ne vorbească despre munca sisifică de zi cu zi, când jegul mai multor mârlani este depus ca într-o criptă  mobilă de fier. Coșul de gunoi este distrus deși, mecanic, este un ansamblu simplu. Cineva a considerat că locul gunoiului este pe jos.

Altcineva a considerat că dacă și-a luat bilet, are voie să plece cu bancheta acasă, doar a plătit folosirea ei. Și a încercat să o scoată din țâțâni, pe jumătate reușindu-i treaba. Acum a fost sudată la loc, fiindu-i atașat un picior suplimentar, nituit în podea, picior care dă toată rezistența ansamblului.

Dar să nu mă limitez, peste tot sunt urme de jeg. De fapt nu,  nu sunt urme, ci este jegul în persoană pe ntru că, și de ce să n-o spun (?) atât merită poporul român care, și am mai arătat-o, nu are grijă nici de puținul pe care-l are.

Încerc să scriu, pe undeva ferindu-mi, pe cât posibil, privirea de la jegul din jur. Încerc  să mă uit pe geam, dar garnitura asta nu mă lasă, că geamul e jegos rău de tot. Mă întreb dacă trenurile au nevoie de autorizații sanitar – veterinare. Becul de sub plexiglas-ul abl al compartimentului se mișcă și-l aud lovindu-se de diverse chestii p-acolo.

Oamenii înjură și debitează mizerii, deși vor să pară educați și de bun simț. Ca tanti asta pe care o aud din al treilea compartiment în spatele meu. Venise cu copiii. Eh, copiii ăia or să urască trenurile, crezând că așa arată ele (ați fi surprinși cât de des se întâmplă treaba asta) ceea ce, la drept cuvânt, este fals. Pentru că primul lucru pe care l-aș face, dacă ar fi să reconstruiesc trenul acesta, ar fi să-l incinerez cu o lumânare, ca într-un fel de ritual de purificare prin foc. Că deja nu mai merge cu clor.

Și, Doamne, iartă-i pe inconștienți robii tăi care se urcă în trenul acesta.

Pfuai, încă două ore și jumătate de stat în jegul acesta…