Nu e prost austriacul că ia lemn de la noi, un lemn de brad proaspăt, tânăr. Nici măcar nu i-am mai făcut poză, am citit ce sctria pe vagoane, am înghițit în sec și am sperat, în sinea mea, că peste vreo 20 de ani o să importăm și noi lemnul altora, iar pe al nostru îl vom lăsa să crească în continuare. Și, la drept vorbind, n-au fost decât vreo 30 de vagoane. Deci de putea mai rău.

Și totuși, parcă o parte din mine mă doare, ca o frunză dureroasă a unui copac ce își pierde zilele, frunzele.