Am văzut-o iarăşi, astăzi. Nu ştiu nici măcar de unde să încep şi unde să termin (dar ştiu cum aş vrea eu să se termine [orgasmic, adică]). Pfuai, când am văzut-o, amândoi, că eram cu prietenul meu 314ra2, am crezut că dăm în dambla.

Era îmbrăcată cu nişte pantalonaşi foarte scurţi, din in alb cu floricele albastre, şi un tricou strâmt şi totodată lejer, din bumbac vişiniu. Nu am apucat să văd ce are în picioare, dar cred că erau nişte pantofi comozi. De fapt, ea toată avea o atitudine comodă, spre deosebire de noi care eram un pic cam încordaţi.

Şi nici nu aveam cum să nu fim altfel decât încordaţi. Florile alea albastre pe fond alb scoteau în evidenţă un fund frumos şi îmbietor. Iar sânii, oh, da, erau precum nişte izvoare de alinare, de bine, de frumos. Şi da, avea picioarele foarte frumoase, mâinile îi erau de asemenea foarte frumoase, iar pe chip i-se putea citi cel mai frumos zâmbet.

Însă cel mai mult mi-au plăcut ochii ei de un albastru închis, intens, pătrunzător, sfredelitor. Mă uitam în ochii ei şi deja mă vedeam pe o plajă din Pacificul de Sud (vise stupide, ştiu). Ochii ei erau ca marea, ca cerul senin în amurg, iar vocea ei era veselă, aiurită şi copilărească, ca un râu de munte ce se prelinge printre stânci pentru a le înmuia. Părul ei era totodată rebel şi cuminte şi… era frumos.

Pur şi simplu felul cum arăta se asortase perfect cu felul ei de a se purta. Frumos!