Eram singur în parcarea goală, cu nicio mașină primprejur și cu niciun sunet să spargă amurgul fierbinte al finelor de August iar eu, însetat, pusesem o lubeniță dulce și zemoasă în portbagajul mașinii, așteptând un moment de respiro.

Undeva, în laterala dreaptă, o doamnă în etate se plimba agale, aparent fără rost și, pe loc, mi-am dat seama că dumneaei ieșise la plimbare pentru că era singură. Ori, dânsa avea nevoie de oameni. Mai mult, dumneaei avea ceva matriarhal, marțial în atitudinea sa și mă făcuse să doresc să vorbesc cu dânsa. Dar s-o întreb ce? Și cum să mă bag în seamă cu o doamnă respectabilă? Cineva din exterior ar fi putut înțelege altceva.

Ce m-a frapat la doamna respectivă, pe lângă ochii singuri, este că avea o anume cochetărie modestă dar corectă, fiind toată îmbrăcată în alb, cu o căciulă medie cu marginile de borangic, cu un fel de costum din două piese din in alb cu imprimeu de flori, cu sanale albe cu câteva bretele și fără ciorapi. Mă rog, poate avea lycra, dar nu m-am uitat, iar ceea ce vreau să remarc este că unele femei cu rochii cochete și scumpe sunt, din pricina atitudnii, niște țațe, în timp ce altele sunt, indiferent de straie, niște doamne cochete.

Revenind…

În timpul ăsta, probabil mirosind a profit, un infractor cu mutră de handicapat mintal se apropie de mașină și-mi cere bani și țigări, în timp ce cu ochii îmi scanează habitaclul mașinii, să vadă cam ce e de furat, la o adică, făcând-mi un fel de inventar sumar.

I-am zis, răstit, că nu-i dau nimic și că să mă lase în pace, la care doamna, după ce nesimțitul a început să se îndepărteze, s-a apropiat din spate, intrând în vorbă cu mine:

– Să nu-i dați nimic, îmi spune dumneaei respectuos, că este bogat. Știți ce vilă și-a tras pe aici, pe lângă piață?
– Da, nu i-am dat nimic, spun zâmbind de fericita împrejurare.
[…]
– Mă scuzați, știu că nu e politicos, dar am nevoie să vă întreb câți ani aveți.
– 81, îmi spune pe un ton mândru și suprem. Și încă mai lucrez la grădină. Părintele (preotul, n.r.) zice că sunt mai sprintenă ca femeiuștile astea de 18 ani care nu știu nici să țină sapa-n mână.

[…]

N-am schimbat foarte multe replici, dar chipul brăzdat de vremuri și de griji s-a luminat frumos cu fiecare interacțiune, iar simplul fapt – că la etatea dumneaei mai poate fi folositoare – părea să îi dea aripi.

Doamna aceasta în etate avea părul gri deschis, aproape alb, dar era încă destul de lung și încă bine îngrijit, cât să-i vină peste față, mai avea încă ticul acela adolescentin de a se juca cu șuvițele în timp ce vorbea cu oamenii și, dincolo de trupul suplu al bătrâneții, ochii săi căprui deschis trădau o anume tinerețe fără margini.