O să mai vin și altă dată
Eram grăbit, se făcea ora la care mi-era deja incomod să intru în birou, ultimul, întrucât atunci când am plecat la masă, mai târziu ca de obicei – din cauza unui segment de cod de Python – doar puțină lume mai era în birou. Chiar și așa…
Eram grăbit, eram îngândurat – de la același segment de cod – și într-un fel eram și un pic câinos. Așa-s oamenii când sunt grăbiți, cumva individualiști, cumva deconectați, aproape răi… Așa eram și eu, aproape rău, cu siguranță grăbit și presat de timp și am intrat la croitorie, să-mi las niște pantaloni la scurtat.
Căzusem cumva ca Alice în Țara Minunilor, pe alt tărâm, căci un domn simpatic, carismatic și cumva jovial ca un negustor într-un bazar exotic, m-a luat în primire și mă liniștisem instant când, zâmbind cu toată gura, nu mică mi-a fost mirarea să văd cum trei croitori s-au aliat pentru a rezista pe piață, și lucrau în comun, în același spațiu.
Nu mi-a fost dat prea des să văd cum oamenii se ajută între ei, cum colaborează și, mai mult, nu mi-a fost dat la meșteșuguri și meșteșugari să văd așa ceva. Or, vă dați seama, chestia asta mi-a dat o nețărmurită speranță, rupându-mă violent din grijile mele și purtându-mă într-o atmosferă admirativă față de dumnealor, prin munca dumnealor, prin atitudinea dumnealor.
E drept, mașinile de cusut nu erau noi, nu erau fistichiii, iar spațiul arăta cu adevărat a atelier de croitorie, cu ațe și haine și materiale și petice, iar peste toate domnea o anume tihnă a lucrului bine făcut, cu mâinile sigure și cu priceperea de o viață. Era fascinant, eram fascinat de parcă, dintr-o dată, m-am teleportat într-un loc unde nu totul se face în China, unde nu totul se face robotizat, unde meseria este brățară de aur, nu din metal, ci din cinste.
Dom’ne, eu numai acum în înțeles cu adevărat expresia „meseria este brățară de aur”: meseria îți dă cinste, îți dă verticalitate, te face om, te completează ca om căci, fără o meserie, aplecat de rușine și nedemn pășește omul efemer.
Eram bulversat și, după ce am plătit lucrarea, ieftin dealtfel, am cerut permisiunea de a face niște poze. Nu sunt timid, dar mi-a luat câteva minute să-mi fac curaj pentru asta, în timp ce adăugam croitoria pe Foursquare. Cumva, în fața unor oameni care au muncit atât de mult, comparativ cu mine, mă simțeam ca un fel de ciocoi de tip nou deși, prin specificul funcției, nu lucrez decât c-o mână de oameni, sunt doar o furnică, deci n-aș avea cum să exploatez pe cineva.
05. Si totusi, hainele vor fi mereu o necesitate si mereu vor avea nevoie sa fie curatate sau vopsite
De fapt, realizez acum, scriind aceste rânduri, era rușinea omului așa-zis modern și cu preocupări cvasi-superficiale în fața unor oameni așa-zis de modă veche. Cred că pe vremuri nu doar bunurile erau de calitate mai bună, ci și oamenii.
Oricum, în atelier se vedea că se muncește și chiar am realizat, tot atunci, că în atelierul în care se muncește se vede, iar în atelierul curat este clar…
Oricum, dumnealui mi-a spus că este o meserie cam pe moarte. Amu, cred că mereu va fi nevoie de haine și de oameni care să știe să le manipuleze.
Desigur, o să mai merg și altă dată, dacă nu cu altă treabă, măcar să fiu sigur că nu mi-a fost doar așa, aievea, ca-n visul unei amiezi târzii de iarnă târzie.
P.S. Croitoria mixtă se cheamă Relpop și se află la adresa: Bd. 21 Decembrie 1989, Nr. 131, parter, 0264/447142, peste drum de Piața Mărăști..
Lasa un raspuns