Poate ați avut și voi norocul, deși sunt oameni rari și nu pot fi întâlniți pe toate gardurile, dar poate ați întâlnit și voi niște oameni care să aibă personalitatea atât de delicioasă în normalitatea ei, încât să vă facă să zâmbiți doar așa, printr-o privire. Despre astfel de oameni drăguți vreau să vorbesc așa, de dimineață, dacă tot m-am trezit cu Ploaie în luna lui Marte în cap.

Ei bine, am cunoscut un singur om de genul acesta, o fată, extrem de normală la cap. De fapt, inițial mi s-a părut îngrijorător de normală la cap și cu picioarele pe pământ și de o sinceritate debusolantă. Țin musai să vorbesc despre asta întrucât, povestind cu un prieten la telefon, am aflat că s-a panicat în contact (verbal, bre, fără prostii așa, de dimineață, că nu mi-am băut cafeaua) cu o fată cam la fel.

Mă rog, să stabilim clar. Aici nu este vorba despre iubire (nu mi-am băut cafeaua, după cum am mai spus), ci despre diverse faze de o drăgălășenie inimaginabilă. No, acum vreun an, privindu-mă în ochi și neavând nimic de ascuns, fătuca asta (mă rog, e majoră de ceva mai multă vreme) îmi zice:

– Știu că ochii tăi îmi caută privirea, doar este o chestie reciprocă.

No, faza asta a fost atât de delicioasă, de drăguță și de sinceră, încât nici n-am mai avut ce să răspund, întocmai ca și amicul meu. Și drept îii că privirea ei are ceva extrem de expresiv și de sincer. Când e nervoasă rău, este sincer nervoasă rău, iar când este fericită, este sincer fericită. Cam ca o pisică, așa. Și, uneori, cu toane.

Îmi dau seama că noi, ăștialalți, avem o problemă.