Eram în gara din Cluj, așteptând să vină trenul cel întârziat și să ne ducă și pe noi care pe unde avea treabă.

Unul dintre CFR-iși era un moșulică încă în putere, viguros și gras, departe de a fi un idol al femeilor. Plus că avea o atitudine cam de șef câinos cu restul colegilor, dar nimic exagerat.

No, la un moment dat o domnișoară se apropie de el să-l întrebe ceva. Și am rămas perplex când omul s-a întors către ea, n-a văzut-o dar a auzit-o întrebând ceva, a zâmbit larg, cu gura până la urechi și i s-a adresat calm, cald și politicos ca unei fiice, răspunzându-i la întrebare.

No, politețea asta de care omul respectiv a dat dovadă nu cred că se poate învăța. Era prea naturală și prea sinceră, era însăși bucuria de a vorbi cu un om, orice om, de parcă ar fi fost primul om văzut după nespus de multă vreme.

Aș minți să spun că n-am fost un pic gelos pe harul omului. În fond, cine n-ar fi?