Mai ştiţi articolul acela cu vederea periferică şi infarctul miocardic? Ei bine, azi am crezut că mor de râs. Am ieşit liniştit de la muncă, mergând pe strada neluminată (era aproape beznă, ce mai). La un moment dat observ un dulău mare şi alb, ce stătea la colţul unui bloc. Mă dau mai în stânga, să nu incomodez balaurul şi…

Fix în momentul ăla două puştioaice mă depăşesc prin dreapta, chiar pe lângă câinele ce stătea în două labe. Ajunse în dreptul lui, prin agitaţia lor, stârnesc câinele să se uite la ele, moment în care fetele, aflate cam la o jumătate de metru de balaur, încep să ţipe, extrem de speriate. Mă abţineam cu greu să nu râd, că deh, am zis că nu e cazul să fiu şi mârlan insensibil după ce că s-au sperat groaznic.

Hilar era că, mergând pe stradă, numai ce auzeam ăn spatele meu ţipete, în funcţie de cât fete treceau pe lângă balaur şi-l vedeau în ultima clipă. Chiar m-am hotărât ca, în cazul în care vine vreo fată din contrasens să-i spun:

– Ai grijă la câine.

– Care câine?

– Ăla de n-o să-l vezi şi o să te sperie.