Avem prea multe smartphone-uri, prea multă mâncare, prea multe opțiuni, prea multe destinații, prea multe tentații, prea multe filme, prea multe emisiuni, prea multe griji, dar prea puțină înclinare spre oameni, prea puțină grijă de noi, prea puțin timp, prea puțină viață, prea puține pasiuni.

Există o limită de telefoane inteligente, există o limită de emisiuni la care un popor se poate uita, există o limită de mici, bere și manele care pot fi consumate, există o limită a plimbărilor pe care cineva le poate face fără să obosească, o limită a singurătății și o limită a deschiderii către lume, închizând ușa prin care omul, sufletul se vede gol.

Avem prea mult din ceea ce contează mai puțin, și prea puțin din ceea ce contează cu adevărat.

Avem case înguste la care plătim rate. Avem tehnologie la care plătim rate. Ne petrecem, în concediu, în rate. Ne-am luat mașină în rate ca să ne târâm sufletul greu. Trăim în rate. Și adevărat vă spun vouă că suntem chiriașii vieților noastre, nu pentru că n-am putea altfel, ci pentru că nu mai știm să vrem astfel.

Avem prea mult. De aceea, poate, nu mai putem mai mult întrucât poate că am uitat că astăzi ne scăldăm în sudoarea înaintașilor noștri și dăm cu picioarele în cele mai fierbinți năzuințe a le lor, acele speranțe că măcar urmașilor lor le va fi mai bine.

Doar oare ei realizează cât le este de bine?