Văzând articolul acesta al lui Cabral mi-am adus aminte că şi eu am un articol restant, tot pe această temă. Să purced, aşadar, spunând că: imaginea României în exterior este aceea pe care o trasăm noi, fiecare în parte şi toţi, laolaltă. Imaginea României începe acolo unde o lăsăm noi.

Recunosc, mie îmi place limba engleză. Pot să simt în engleză, pot să gândesc în engleză. În fine, legătura este alta: am studiat engleza în generală, liceu şi facultate (yes, English is my cup of tea). Tot în liceu am studiat şi Istoria Angliei sau Cultură şi Civilizaţie Engleză. Deci nu m-am dus la oamenii ăia bâtă cu ochi.

După cum spuneam, prea puţini sunt cei care ştiu măcar unde vine România pe hartă sau ce fel de limbă vorbim. Dar ştiau despre Hagi, Mutu şi Chivu. Şi Dracula.

Ţin minte că într-o seară am mers într-un pub mai liniştit. Şi, normal, socializez şi eu cu oamenii ăia, că, vorba aia, nu-mi place să beau singur. Şi mă întreabă lumea de unde sunt. Şi spun România. Nicio reacţie. Nimeni nu ştia unde vine asta. Aşa că mă simt dator şi le ofer câteva detalii suplimentare:

Eh, după ce spuneam treburile astea imediat începeau oamenii să facă conexiuni şi-şi mai aduceau aminte de câte o treabă: Ceauşescu, fotbaliştii, etc. Fiecare după cum îi era interesul faţă de noi.

Nu ştiu alţi români cum se simt când pleacă dincolo, dar eu m-am simţit dator să le arăt oamenilor acelora că şi noi suntem tot oameni, cu tot ce implică asta: familie, prieteni, sentimente, temeri, nazuinţe, şamd. Pentru asta am folosit nişte tehnici simple şi uşor de aplicat:

1. I am ok, you are ok. Chiar dacă suntem estici nu înseamnă că suntem animale, sau ei, dacă sunt vestici (şi nordici rău, că la 55 de grade Nord nu eşti tocmai într-un ţinut tropical) sunt mai buni. Egalitate, tăticu’. Bine, în ţinuturile englezeşti e simplu să fii egal (măcar în aparenţă) deoarece ei au o cultură a egalitarismului (dar nu comunism sau ceva). Am să revin la treaba asta.
2. Use your common sense, sau bunul simţ. Am certitudinea că în Europa, Americi, şi Australia, bunul simţ, aşa cum îl percepem noi, este o valoare universală, o limbă universală, dacă vreţi. Ştiu că sunt şi anumite derivaţii care pot pune în dificultate orice călător, dar, câtă vreme dovedeşti că ai bunul simţ pe care ar trebui să îl ai din ţara ta, nu ai nicio problemă.
3. Comunicarea. Cel puţin oamenii de acolo erau interesaţi de unde sunt, cum este acolo (acasă) sau chestii mărunte (de genul cum este vremea, cum stăm cu economia). Le-am satisfăcut curiozitatea cu atât mai mult cu cât şi eu eram curios unele treburi.
4. Poţi să arăţi că nu eşti venit din cocotier prin lucruri simple.

Simplu, nu?

Legat de egalitate. Cea mai mare greşeală pe care o poate face un estic este să îşi menţină atitudinea de cocalar, de ză man, etc. Ştiţi voi. Chestia asta duce instantaneu la un soi de ostracizare iar lumea va spune că ai o atitudine de rahat. Ciudat este că majoritatea celor cu o astfel de atitudine erau din emisfera estică, adică: 1 francez (pe care nu-l suportau nici francezii, dar nah, erau blocaţi cu el pe cap) şi încă vreo câţiva estici, unii din ţări fantomă al căror nume nu vreau să-l divulg (e, nu: Slovenia, spre exemplu. Erau două slovence pe acolo de puteai să juri că au făcut grădiniţa la Stalingrad. Rele, dar nu aşa, cotoroanţe de-a dreptul. Pfuai, şi ce feţe paşnice de războinice aveau, de ţi-era şi teamă să înoptezi cu ele în casă. Sau vocea, Doamne, vocea, de flex, ce te mângâia pe urechi ca şmirghelul. Dar divaghez.).

Egalitatea asta se manifestă peste tot în societate şi trebuie să o accepţi ca pe o formă de politeţe şi nu neaparat ca pe un compliment. Să vă explic:

• la muncă şeful este şef, dar nu are atitudinea aceea de stăpn, ci de coleg mai de grabă, astfel că, atunci când am lucrat la Universitatea Ulster, şi ieşeam la ţigară sau la cafea, sau pur şi simplu, să iau masa, puteam foarte bine să merg cu secretara, şeful meu direct, şeful cel mare sau oricine altcineva. În fine, la ei este simplu: eşti inginer, eşti de-al lor.
• la supermarket, spre exemplu. Eu ieşeam de la muncă cu ghiozdanul în spate (că e mai comod) şi aşa intram în supermarket, cu el în spate. Niciodată nu s-a uitat nimeni urât sau suspect la mine. Eram de al lor, cum ar veni. Evident, până la proba contrarie.
• în pub-uri: eram de-al lor, oricum, că nah, berea ne uneşte. Să ştiţi că engleza vorbită în Irlanda de Nord este stâlcită rău. Ei bine, după ce beam vreo 3 Guinness, vorbeam fluent în dialectul lor. Hint: dacă ajungeţi pe acolo nu vă sfiiţi să spuneţi bancuri misogine de la noi, în special cele cu blonde, că e plin de ele acolo, toate nuanţele şi coafurile posibile. Au priză la  public (bancurile).

În fine, astea sunt doar câteva exemple. Importante sunt cele 4 reguli simple enumerate mai sus. Prin aplicarea lor să ştiţi că ne-am înţeles bine cu toţi de pe acolo. N-am avut nicio problemă, ba din contră. Unii plângeau că pleacă românii acasă.

Spre exemplu, iniţial am stat 2 români şi 2 italieni într-un apartament. În fine, în primele 2 zile erau mai suspicioşi că nah, românii din Italia (ştiu, este o aberaţie, chiar acum 2 ore mama a plecat înapoi în Italia) dar au văzut că nu suntem ăia pe care îi văd la TV şi chiar ne-am împrietenit. Câteodată luam masa împreună, spre exemplu. Spun „câteodată” pentru că aveam un program diferit. Hint: dacă vrei să socializezi cu italienii, cel mai simplu o faci jucând un joc de cărţi pe nume „Uno” care seamnănă foarte mult cu şeptica americană (macao), la o bere sau la fotbal, dacă sunt băieţi, sau la o bere, dacă sunt fete.

La un moment dat unul dintre băieţi se îmbolnăvise, iar celălalt era plecat la Belfast, cu restul grupului, în excursie. Era Duminică. Şi mă apuc de dimineaţă şi-i fac la om coktail-ul meu Molotov pentru lupta împotriva răcelii şi gripei. Îi fac şi ceva călduţ de mâncare şi i-le duc în cameră, împreună cu un pahar cu apă şi o cană de ceai. Să nu spun că i-au dat lacrimile (şi nu de la răceală) la băiat (mai tinerel ca mine, la 18 ani) văzând că totuşi îmi pasă. Mie îmi părea rău de el, pentru că nu e chiar bine să te îmbolnăveşti pe meleaguri străine şi să nu aibă cine să îţi dea un pahar cu apă*. Asta legat de cocotier.

Consider că mi-am făcut datoria faţă de ţară.

* Nu mă laud, că n-am de ce. Consider că am făcut un lucru creştinesc. Plus că avem un lucru foarte important în comun: amândoi urâm comuniştii.