Parafrazez titlul unui roman celebru (John Steinbeck, Grapes of Wrath) încercând să limpezesc nişte treburi. Nu ştiu dacă îmi iese sau nu, cert este că trebuie să încerc, dincolo de absurdul lucrurilor. Să caut un răspuns la anumite întrebări este ca şi cum aş încerca să dezleg misterele haosului.

Întrebarea principală şi cea care mă frământă cel mai tare este de ce oamenii buni suferă întotdeauna cel mai mult? De ce oamenii capabili să facă nişte sacrificii de sine imense primesc, în schimb, doar noroi, puroi şi venin?

Înţeleg că unii oameni aleg să înşele, pentru că în grădina vecinului merele sunt mereu mai dulci, înţeleg chiar şi laşitatea de a nu accepta adevărul sau de a acţiona, dar nu înţeleg lipsa de gratitudine (care se traduce în primul rând prin respect). Poate că unii oameni au primit prea uşor prea mult şi li se pare firesc să ajungă să ceară imposibilul, ajung să se creadă centrul universului, egoismul lor neavând nicio limită.

Cred că aceşti oameni trebuiesc pedepsiţi. Nu este OK să le faci rău celor din jur neacceptând că în primul rând îţi faci ţie rău. Nu ai dreptul la autodistrugere dacă în acest proces îi distrugi şi pe alţii, nevinovaţi. Nu ai dreptul să faci pe victima dacă, prin atitudine sau comportament, eşti, de facto, agresorul. Şi nu ai dreptul să ceri îndurare de la un om dacă fapta ta împotriva acestuia a fost premeditată.

Iar dacă cei din jur reacţionează corect, nu aşa cum ai vrea tu, atunci nu ai dreptul să le impuţi ceva. Dacă vor pune piciorul în prag nu ai dreptul să te fofilezi. Am învăţat că în timp oamenii care suferă din cauza ta vor găsi puterea să se răzvrătească şi să te pună la punct. Şi am învăţat că nu e niciodată uşor, nu e niciodată frumos, dar este întotdeauna sănătos. Iar dacă suferi, după ce i-ai rănit pe alţii, este pentru că meriţi. Iertarea vine din asumarea propriei responsabilităţi (vină).

Închei cu un citat celebru al unui avocat (îmi scapă numele): "Făcând mereu aceleaşi greşeli vei avea parte mereu de aceleaşi eşecuri!".