De obicei istoria îi ține minte mai de grabă pe învingători decât pe perdanți, ca un exercițiu de aplicare practică a principiilor geneticii, dacă vreți. Oricum, astăzi vreau să vorbim un pic despre istorie.

Dar nu, nu vom vorbi despre istoria oficială, aia pe care am învățat-o la școală și care este fix pix, ci vom vorbi despre istoria noastră, așa cum este ea documentată de izvoarele istorice, nealterată de manualele alternative, opiniile miniștrilor educației ai vremurilor astea vremelnice și… Dar să trecem la subiect.

În primul rând trebuie să facem culpa ardelenilor, că la ei se vede cel mai pregnant. La noi, că și eu sunt unul dintre ei. Evident, nu toți sunt așa, dar voi generaliza doar de dragul exprimării mai facile. Bun, ardelenii au o boală: se cred superiori tuturor românilor. Pentru că așa au învățat ei la istorie: că au îndurat, că au făcut și dres și mai știu eu ce. Și este cam fals. Mă rog, până și ungurii trăiesc cu impresia că ei au făcut și au dres în Transilvania, ceea ce este iarăși fals.

În primul rând, agricultura în Ardeal a fost făcută cu saxoni, că ăia știau să lucreze pământul. Apoi, manufactura era făcută tot de saxoni, că le aveau bine cu prelucrarea metalelor. Împăratul de la Viena i-a adus, pe banii imperiului (nu musai să fie din Ungaria sau Transilvania), pentru a accelera dezvoltarea economică a regiunii. Ca să vă faceți o idee, cu toată accelerarea asta, opresiunea era atât de mare încât în 1907 a avut loc ultima mare răscoală din Europa.

Hai să ne gândim un pic la aspectul acesta: pe vremea când Regatul României cunoștea o dezvoltare fără precedent, în special după asigurarea independenței în 1877 – 1878 (prin Războiul de Independență, sfârșitul acestuia ar trebui să fie o sărbătoare națională!), în timp ce comerțul, producția industrială, știința și cultura românească progresau într-un ritm fără precedent, țăranii din Ardeal, români, unguri, sași și secui, deopotrivă, mureau de foame. Sigur, Marea Reformă Agrară încă nu se petrecuse în Regatul României, dar situația țăranului român din Regat nu mai era chiar aceea din Evul Mediu.

Comparația propusă este asta: în timp ce în Regatul României situația oamenilor începea să se îmbunătățească, țăranul din Transilvania experimenta un Ev Mediu Retard (termen propriu): murea de foame și n-avea niciun drept. În paranteză fie spus, doar la facultate (la Istorie, în anul cinci!) am aflat că Evul Mediu s-a terminat cu mult înainte de ceea ce am învățat la școală.

Bun, să mai vorbim despre niște treburi: infrastructura. Contrar așteptărilor, infrastructura în Ardeal nu era nu știu cât de bună. Da, se circula pe calea ferată, dar calea aia ferată a fost construită în principal pentru a duce recoltele din Ardeal la Viena sau pe unde mai erau vândute. Nu, împărații de la Viena n-au dat bani pe calea ferată ca să ne bucurăm noi de ea, ci au dat banii ăia ca să le faciliteze accesul mai rapid la resursele noastre, la vite și grâu, în timp ce oameni mureau de foame. Faptul că majoritatea lucrurilor frumoase din Ardeal sunt construite de unguri sau de români este un fals de prost gust.

În general podurile de cale ferată erau construite de ingineri nemți sau austrieci, cum erau și majoritatea clădirilor, iar unele conace boierești erau făcute într-un stil mai de grabă francez. A, că majoritatea boierilor erau catolici (nu chiar toți) are legătură tot cu imperiul, care favoriza catolicii, nu ortodocșii. De aici, de fapt, este și mitul acesta. Dar este fals. Să nu credeți că boierii români n-au construit nimic, pur și simplu nu s-a păstrat după sute de ani de opreliști. Ceea ce mă duce la cea de-a doua idee.

În timp ce ardelenii erau slugi în țara lor, o parte din Moldova n-a fost niciodată cucerită definitiv, nici măcar în cele mai eșuate campanii militare ale secolului XX, când ne-am luat-o pe coajă cum nu s-a mai întâmplat dea-lungul istoriei. Din punctul acesta de vedere am numai și numai respect pentru moldoveni: au luptat până la ultimul, nu doar o dată. Și au preferat să moară decât să atârne. Ceea ce nu prea putem spune despre cei românii net majoritari din Ardeal care s-au lăsat asupriți și batjocoriți. Și asta nu o spun eu, ci însăși istoria noastră.

Apoi, mai este o boală națională care spune că miticii sunt mitocani, tâmpiți și că ar trebui stârpiți până la ultimul. Nu sunt și nu pot fi de acord. În clasa a șasea am învățat la Cultura Artei sau cum se chema disciplina respectivă, faptul că blocurile pătrățoase (comuniste, adică) sunt violente pentru ochi, întrucât nu există linii drepte în natură, de unde apare un fel de înstrăinare a individului, înstrăinare vecină cu boala și cu stresul. Poate că și eu mi-aș pierde mințile într-un mediu atât de ostil mie ca individ, într-un mediu atât de aglomerat și de nenatural. Și-atunci poate că și eu aș deveni mârlan. Fundamental, cred că este vorba despre un soi de adaptare organică: oamenii se simt străini de oraș, pe bună dreptate, își pierd simțul comunității și încep să se comporte extrem de individualist.

Am să fiu foarte sincer: viața cea mai blândă este într-un oraș de provincie. Am observat asta când am venit la Cluj. Oamenii de aici erau mai individualiști și mai câinoși, fără a fi neapărat răi. La început mi s-a părut ciudat și o luam ca pe un fel de afront personal, dar apoi mi-am dat seama că nu este musai vina lor. Trăind ca șobolanii printre betoane ascuțite, fără flori și copaci și parcuri pline de copii voioși, ceva începe să se usuce. Și fără a deveni rău, devii mai aspru, dar nu aspru în sensul mineresc, specific oamenilor din Valea Jiului (unde emoțiile sunt, deseori, oprimate), ci aspru în primul rând cu tine însuți, tăios, distant. Și, oricât de bun și de moale ai fi, pe undeva adaptarea asta organică la un mediu nenatural va fi resimțită de restul. Oricine se va muta dintr-un oraș mai mic într-un oraș mare va simți treaba asta. Sunt sigur că unii dintre voi chiar știu despre ce vorbesc.

Dar să revin la subiect: nu cred că este doar vina bucureștenilor, atât de puțin stimați în țară, pentru ceea ce li se întâmplă. În fond, o jumătate din trupul Micului Paris a fost schilodit de comuniști pentru înfăptuirea “Orașului Nou”, în speță rahatul pe care cu toții îl urâm astăzi: aglomerație, suprapopulare, mari neajunsuri în domeniul infrastructurii.

Apoi, apropiindu-ne de final, mă deranjează la maxim să citesc tot felul de opinii pertinente despre cum ardelenii sunt așa și pe dincolo, huo moldovenii și mai știu eu ce. E de rahat. Soră-mea dragă, știi că te iubesc, doar ești sora mea favorită (și singura). Nu poți spune că e nașpa că ne-am unit cu moldovenii și cu miticii. Și știi de ce? Pentru că dacă eram în continuare divizați ca nație, eram în continuare sclavi. Asta vreau să se rețină. Dacă este ceva ce se merită a fi reținut din acest lung articol, asta este ceea ce aș vrea să se rețină: dacă am fi fost în continuare divizați, am fi fost în continuare sclavi.

România nu poate fi demnă decât dacă este unită. Iar eu vreau o Românie demnă. O merit.