De unde naiba s-o mai știu și pe asta? Că doar în licei n-am făcut decât puțină. Bine, a făcut frate-mio Rolly la facultate, iar eu îl cam ascultam înainte de unele examene. Așa că s-a prins ceva de mine, dar să nu divaghez grav, ca de obicei.

Mă obosesc oamenii care se dau interesanți, inteligenți și care pretind că se pricep la psihologie fără, însă, a le place oamenii. E ca și cum ți-a place cărțile, dar ai urî alfabetul (și cărțile de colorat sunt, fundamental, tot cărți, nu?). Mă uit în jur și văd tot felul de odihniși intelectual, care se dau mari pricepuți în ale oamenilor.

Să v-o spun pe aia dreaptă: cine vă face analiza psihologică, deși nu e psiholog, nu face decât să vă arunce cu praf în ochi, ca să vă deschidă ochii în ceea ce privește problemele voastre, astfel încât să le ascundă pe ale lor. Na, am zis-o.

Dar, am găsit și soluția. Nu, nu este psihologia inversă. Este prea banală! Suntem oameni inteligenți pe aici, așa că venim cu o nouă formă de pseudo-psihologie: psihologia în oglindă! Știți cum se aplică? Simplu! Când cineva vă aruncă praf în ochi, făcându-vă cu o deosebită pricepere, portretul psihologic, nu trebuie decât să-l întrerupeți cu nesimțire și să vă jucați cu mintea omului, doar el a început.

Cum? Simplu. Întrebați-l despre peisaje. Să vedeți aici tehnici de manipulare aruncând pisica moartă în grădina vecinului, de să se lecuiască măcar temporar. Să vin cu exemple lămuritoare:

• Îi place un peisaj de toamnă cu frunze căzute? O băgați pe aia clasică despre adularea cultului morților, că frunzele moarte sunt… moarte! Pam pam. După aia continuați cu tendința spre depresie și autodistrugere și încheiați apoteotic cu întrebarea: de câte ori ai vrut să te sinucizi? Cine nu știe faza va fi atât de bulversat încât nu se va mai putea apăra, deci nu va mai putea să vă arunce cu praf în ochi! Și va spune tot ceea ce încearcă să vă ascundă considerându-vă, totodată, o persoană genială, salvatoare.
• Îi place un peisaj de iarnă? O băgați pe aia cu teama de a iubi și cu înghețul sufletesc, cu răceala care se lasă peste suflet și continuați în forță cu razele solare asimilabile fericirii, care nu prea reușesc să topească din gheața ce s-a așternut după toamnă. Puteți încheia apoteotic cu o genială descriere a unui peisaj în care ninge, filozofic vorbind despre incapacitatea de a vedea un orizont de fericire tangibil, despre teamă și singurătate și, ca și consolare, îi spuneți că va veni ea, primăvara, într-o zi!
• Îi place un peisaj de primăvară? O băgați pe aia cu voioșia dureroasă, cu sufletul tânăr care abia acum se dezmorțește, cu optimismul și o dinamică și energică dorință de a trăi, de a se bucura de viață. Și-apoi scoateți barda din buzunarul minții și-i spuneți că, de fapt, dincolo de tot acest freamăt, este o natură, un suflet, care încă nu s-a maturizat complet, care abia acum dă să se coacă. De fapt, cu asta și puteți încheia apoteotic, continuând ideea precedentă cu o altă idee, și anume: totul este doar o iluzie dată de setea de viață auto-indusă, soarele, fericirea, nu bate suficient de tare.
• Îi place un peisaj de vară? O băgați pe aia cu obsesia de a trăi, de a se distra, și cu ignorarea sentimentelor, pentru că deși fructele sufletului ajung să se coacă, ele nu durează mult. Plus că ploile de vară, micile sau marile supărări, sunt intense și vijelioase și, de multe ori, strică totul în cale, ca niște torente (emoții) ce pornesc nestăvilite la vale, spre inimă, și doboară totul în calea lor, lăsând în urmă doar pustiul toamnei ce va veni.

Hai că sunt rău, știu asta. Dar, din păcate, pentru a se da interesanți, mulți oameni încearcă să ne facă psihanaliza, în încercarea lamentabilă de a se da inteligenți, pe de-o parte, și în încercarea de a se apropia de noi, pe de o alta. Totuși, apropierea asta este cam rea, pentru că se face mișelește, omul încercând să se joace cu mintea noastră, astfel încât mintea lui să pară mai mare.

Mie nu-mi place când cineva încearcă să se joace cu mintea mea. Pentru că este ca un brici. O latură taie extrem de adânc. Prefer să n-o folosesc, dar unii oameni se joacă voit cu ea. În fine, sper că nu v-am dat prea multe idei, de genul ciclicității vieții, prin anotimpuri. Sau de genul: poți spune orice tâmpenie, dacă este suficient de inedită îți va ușura treaba.

Desigur, este și o chestie de etică, aici. Și este complicată. Rugămintea mea este să nu faceți rău în mod gratuit, că se va întoarce înzecit împotriva voastră. Trebuie să vă apărați, totuși. Atacul la minte este cea mai barbară formă de agresiune umană. Să țineți minte asta!