Mă supără pe mine nişte treburi despre care simt nevoia să vă vorbesc, pentru că altfel explodez de revoltă. Un articol oarecum nepotrivit pentru o după-amiază de Duminică. Dacă mergea netul puneam ceva drăguţ pe YouTube, dar aşa…

Am o problemă. Mă deprimă nesimţirea şi injustiţia.

• Mă deprimă să văd cum oameni periculoşi sunt eliberaţi de judecători din motive stupide iar apoi recidivează. Mă depimă să văd că judecătorii sunt deaspura legii.
• Mă deprimă să văd cum diverşi indivizi incestuoşi sunt rugaţi să nu mai facă prosii şi eliberaţi pe cuvântul lor de onoare, onoare atât de sublimă că lipseşte cu desăvârşire.
• Mă deprimă să văd că cei care au adus ţara în halul ăsta se plâng cel mai tare.
• Mă deprimă să văd copii chinuiţi în familii de 7 – 8 – 10 persoane şi fără vreo sursă palpabilă de venit. Mă deprimă să văd că statul în loc să încurajeze evoluţia indivizilor săraci spre mai mult şi mai bine, prin şcoală şi educaţie, el (statul) încă încurajează cerşetoria şi miloaga (să ni se dea şi să ni se facă).
• Mă deprimă să văd că încă o mare parte a populaţiei nu a învăţat să gândească pentru ea. Probabil pentru că educaţia comunistă nu avea rolul de a crea indivizi educaţi (deci liberi) ci doar indivizi capabili să facă şaibe sau maşini, dar nu cutură, curente ştiinţifice sau sociale, etc.
• Şi mă deprimă să văd oameni care-l regretă pe Ceauşescu. Admit faptul că unele treburi erau mai OK atunci, dar majoritatea erau atât de rele încât şi acum plătim preţul comunismului. Mă deprimă, sincer.
• Mă deprimă şi mă revoltă faptul că în România nu este justiţie.

Singurul lucru care mă bucură este să văd cum generaţia tânără, generaţia mea, încearcă să se ridice peste ceea ce ne-a fost promis de înaintaşii noştri. Nu pensionarii o duc cel mai rău, ci tinerii. Da, noi, aşa zisa generaţie de sacrificiu, ăia pe care s-au făcut diverse experimente sociale. Ăia care îngheţam pe băncile şcolii după revoluţie şi mulţi ani după aceea, ăia care încercam să găsim o soluţie de compromis între visul american şi tradiţiile româneşti, ăia care nu ne-am lăsat doborâţi de obstacole sau de cutumele societăţii.

Mă bucură să văd din ce în ce mai mulţi oameni care spun: câtă vreme educaţia din Româna este gratuită nu ai dreptul să te plângi. Pentru că educaţia este cheia succesului, deşi sunt unii care pretind altceva. Educaţia înseamnă libertate iar libertatea înseamnă succes, la fel cum pârnaia înseamnă eşec.

Ce încerc eu să spun este că mă deprimă bătrânii care regretă nenorocitul de comunism pe când tinerii îmi dau speranţă.