Mergând într-o dimineață spre muncă, pe lângă mine a trecut cam în viteză un puștan, de genul tocilar get – beget. N-am nimic cu tocilarii, dar ăsta era suspect. Se forța să meargă foarte, foarte repede, dar nu alerga.

Îl priveam mirat și mă întrebam unde arde, când pe lângă mine trece o doamnă care-l fixa pe puștan cu privirea. Țin minte că m-am și gândit: she’s zeroing on him (chestie de piloți). Era mama lui. Se forța și ea să meargă cât putea de repede, dar nu putea să țină pasul cu el. Mie îmi plăcea, dragostea ei de mamă o motiva să nu cedeze, deși era vădit obosită.

No, unde credeți voi că mergea copilul? Nu de alta, dar în ultima clipă a schimbat direcția de mers dinspre liceu spre centru. Eu, sincer, la cum băloșea juniorul, cred că mergea "să fie cool" cu "prietenii".

Întrebarea mea este: ce poate face un părinte când odrasla i-o ia razna? Eu l-aș trimite în paleolitic (canci net și telefon). Plus o doză thriller de mișto la adresa lui.