Seară. Cluj. Frig, agitație, pustiu, ora 18 și ceva. Lângă un parc, de pe o biserică plantată lângă un parc răsună slujba religioasă care taie aerul rece și-l scarmănă de orice urmă de tihnă a serii.

În jurul bisericii nu e nimeni, nimeni nu intră, nimeni nu iese, nimeni nu stă în frig, pe scări, să asculte slujba sau să-și regăsească gândurile ori speranța, ori iluziile.

Intru. Nu iau foc, nu simt niciun fior, altul decât intriga motivelor pentru care urlă boxele, deși afară nu e nimeni.

Deschid ușa. Un om în genunchi, poate cu soția bolnavă, îngenuncheat de teamă, nu neapărat de pioșenie, căci teama nu e pioșenie, și două mâini de oameni, în picioare, într-o biserică goală, rece, lipsită de suflet cum este și lipsită de har.

Ies. Dezgustat, desigur. Dacă popa a văzut că biserica nu-i plină, și dacă popa a văzut că afară-i frig și nu stă nimeni să tremure pe-afară, de ce n-a oprit boxele? Oare, nu cumva, ca să facă propagandă? Or propaganda nu este lucrarea domnului, ci a bisericii…