Sunt un pic aprins zilele astea, un pic aprig și undeva în suflet spumeg ca lampa de sudură, adică discret, în ciuda focului intens.

M-am aprins de la faptul că una dintre cele mai bune ființe pe care mi-a fost dat să le cunosc este în spital de la un exces de muncă. Cum să spun? Să ții doi oameni să facă treaba a trei după o schemă și așa foarte scheletică ce ține în spate 400 – 500 de oameni, e groaznic.

Nu o să am niciodată niciun fel de respect pentru companiile care își muncesc salariații ca pe sclavi și care-i tratează pe oameni ca pe niște mere într-un galantar, contragreutatea fiind zeul profit…

Din capul locului fie spus, orice companie cu o rată de plecare a personalului de peste 15% – 20% are o mică problemă, în timp ce una cu o rată a demisiilor de 50% din personal, anual, este clar o bătaie de joc și o batjocură.

Lăsând la o parte faptul că cei de la camerele de muncă naționale nu se sesizează când, tot la două zile, un om pleacă de la această firmă, să facă niște controale inopinate, ceva, orice, pur și simplu, cei care conduc astfel de companii, de la noi și de aiurea, ar trebui bătuți cu scândura înghețată într-o peșteră infestată cu viermi.

La mine la muncă se muncește, dar nu heirupist, ca pe plantație, ci cu cap, strategic, planificat, cu responsabilitate și cu planificarea efortului. Aseară, de exemplu, am plecat de la muncă la ora 20,15 cântând Loverman (da? câți oameni știți să plece pe întuneric de la muncă, cântând?) și extrem de mulțumit că mi-am făcut treaba pe care mi-am propus-o la prânz. Nu a stat nimeni cu biciul pe mine, nu era musai azi să termin ceva anume, nu eram legat ca robul de glie, n-aș putea lucra așa.

Pur și simplu, eram mulțumit de felul cum merge treaba, îmi place ceea ce fac și, cel mai important, nu sunt tratat ca o dispensabilă rotiță oarecare din marele mecanism al unei companii gigant, ci sunt tratat respectuos și civilizat, nu mi se impun termene absurde ci doar eu îmi mai impun, destul de frecvent, termene ambițioase. Dar nu ridicole, gen:

– Astăzi să-mi aduci Luna de pe cer, și trage și Marte mai aproape că-mi intră Saturn în ochi!

Sincer, nici nu știu când se face vineri, pentru că mi-este drag să muncesc atunci când sunt tratat ca un om și nu ca o vită ce trage la plug.

Pe de altă parte, eu sunt unul dintre privilegiați, poate și datorită specificului companiei, de aceea mă uit cu îngrijorare la tinerii din alte industrii care se sacrifică pe altarul muncii, sau care sunt sacrificați pe altarul muncii, de parcă mâine s-ar termina munca și aia e!

Oamenii ăștia trebuiesc protejați. Companiile trebuie să aibă responsabilitatea morală și socială de a-și proteja angajații. Oamenii trebuie să învețe să-și facă timp și pentru ei. Să vă dau un exemplu: Denisa Bârgău.

Denisa lucrează cam trei zile pe săptămână, dacă nu cumva este în concediu și atunci lucrează cinci sau șapte zile. Ei bine, în occident și în lumea civilizată, să muncești trei zile pentru un salariu OK este apogeul nivelului de trai, pentru că nu-ți trebuie o limuzină în rate doar ca să te ducă și să te aducă de la serviciu, când pentru o mașină normală poți lucra cu o zi – două pe lună mai puțin.

Degeaba bagi ca mistrețul cinci, șase, șapte zile de muncă pe săptămână dacă nu apuci să respiri, să vezi un apus, o floare, ceva. Degeaba faci bani dacă nu te poți bucura de ei.

Mai mult, în lumea civilizată sunt oameni care acceptă un salariu mai mic, doar ca să lucreze trei zile pe săptămână, de obicei profesioniști trecuți de 45 de ani și care și-au aranjat din timp toate cele (casă, copii) în ordine și muncesc atât pentru a se întreține în mod curent, cât și pentru a-și păstra relațiile sociale și statutul.

Aș vrea să ne gândim un pic la asta înainte de munci 60 – 65 de ore pe săptămână…

Voi cum vedeți treaba asta?

P.S. După faza asta, am mult mai multă tragere de inimă să merg la muncă.