Sindromul Traumei Religioase

Noi am fost învățați că religia este, dacă nu benefică pentru noi, măcar benignă – în sensul că măcar nu ne face rău.

Și totuși, nu poți să-i spui unui copil inocent că va arde în iad din cauza unui păcat originar, fără să-i creezi o dramă pe care, mai devreme sau mai târziu, va trebui s-o înfrunte.

Or, aici doream să ajung, pentru că recent am citit un articol despre Sindromul Traumei Religioase (Religious Trauma Syndrome), despre care mi-ar plăcea să vă vorbesc, pentru că și eu, multă vreme, am suferit de așa ceva.

Ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată!

Octavian Paler

Nu, nu o să mă leg de definiția de dicționar a Sindromului Traumei Religioase, dar trebuie să vă descriu o parte din suferințele mele cauzate de religie. Și am început cu un citat din O. Paler pentru că fix la asta se referă, în cazul meu se referă la fructificarea sexualității la vârste patologic corecte.

Din acest punct de vedere, din cauza religiei, îmi era rușine cu propria sexualitate, cu propriile porniri și nevoi fiziologice și am și acum flashback-uri cu diverse faze horror în care, acționând conform dogmelor religioase, m-am supus unor eșecuri romantice și sufletești imposibil de descris astăzi.

Sincer să fiu, încă nu m-am iertat complet pentru cel care, îndoctrinat de religie, am fost atunci și nici nu trag speranță că mă voi putea ierta vreodată, singura mea nădejde fiind aceea că astfel de amintiri nu mă vor bântui prea des.

Ajunsesem până acolo încât eu eram în conflict cu viața mea și doar naivitatea m-a făcut să nu pășesc în gol, în timp ce stăteam pe balcon.

Cumva, m-am resemnat că partea cea mai călduță a vieții îmi va lipsi pentru eternitate, dar nu-mi găsesc liniștea știind că religia încă se mai predă în școli, că alți și alți tineri vor fi ademeniți într-o iluzie care le va măcina viața care, astfel, li se va irosi printre degete.

Dar nu doar despre sexualitate vorbesc aici, ci și despre vina nevinovată izvorâtă din doctrinele religioase – păcatul originar – prin  care încercam să devin mai bun, din punct de vedere religios, deci mai sărac din punct de vedere uman.

Mă revoltam când religia îmi spunea că toți copiii plătesc pentru păcatele părinților, mi se părea – și acum mi se pare – atât de nedrept și sufeream și mi se părea că tot răul în care mă afundase religia era, de fapt, izvorât din păcatele părinților, deci era vina lor, deci religia mă făcea să-i iubesc mai puțin spre deloc, ca și cum părinții mei ar fi fost tartorii propriei mele osândiri.

Toate acestea erau agravate și e teama că ceva este în neregulă cu mine – era, evident, dar din motive diferite decât ceea ce-mi închipuiam eu – indusă tot de păcatul originar. Și căutam să mă îndrept, să mă reinventez, să mă ridic deasupra condiției mele de monstru – din punct de vedere religios – în antagonism cu nevoia mea de a trăi, de a iubi, de a experimenta și de a fi.

Vedeți dumneavoastră, religia îmi interzicea să iubesc în sensul erotic înainte de căsătorie – iar eu nu doream să mă căsătoresc, eram prea tânăr, religia îmi impunea să-mi iubesc aproapele – și să nu mă revolt în fața nemerniciilor făcute de către cei din jur, o nesecat sursă de umilință și neputință, religia îmi impunea să nu-mi judec părinții – ei sunt perfecți, doar eu defect? – sau că femeia trebuie să-i fie supusă bărbatului – concepție cu care nu puteam fi de acord, sub nicio formă, pentru că eu îmi doream doar puțină mângâiere, în niciun caz dominație față de cineva, sau supunere față de altcineva.

Nu mi-am înșelat niciodată partenera, dar nu din motivele care trebuie, nici măcar atunci când ea mă înșela pe mine. Cumva, este umilitor nu să te răzbuni, ci să accepți să fii umilit într-un asemenea hal, nu o dată, nu de două ori, nu de nouă ori…

În mod evident, mi-era rușine cu mine, cu cine sunt, cum sunt, de ce sunt, și nu de puține ori m-am pedepsit în forme invizibile, dar simbolice. În zadar, nu-mi găseam ușurarea, nu-mi găseam nici pacea și nici menirea și doar revelația că Dumnezeu nu există a început să-mi arate rănile deschise pe care astăzi încep să le închid, cu sprijinul total al partenerei mele.

Eu nici măcar nu sper să mă vindec complet, vreodată. Aș vrea, doar, ca umilințele de atunci – umilințe la care religia m-a supus – să nu mă mai doară atât de tare și atât de viu, aș vrea să uit că stăteam în genunchi în fața unui porc c-o carte, aș vrea să uit și să iert că pupam icoane și că în loc să mă concentrez pe rezolvarea propriilor probleme și pe trăirea propriei vieți, mă dedicam total și profund unei zeități inexistente, fiind înrobit de mecanismul socio-economic și cultural numit biserică.

Nu, dragii mei, religia nu este benignă. Din contră, este nocivă și parșivă. Și, cu cât un om suferă de mai multe aspecte ale Sindromului Traumei Religioase, cu atât mai păcătos se simte și se afundă mai adânc în întunericul spiritual al bisericii.

Din fericire, unii ca mine se pot afunda, maxim, până-n gât, capul rămânând pe afară, ceea ce vă doresc și vouă. Și vă doresc iertare și alinare, omul – viața – fie cu voi.

În fine, Sindromul Traumei Religioase este principala sursă de frustrare a oamenilor, indiferent de religie.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vreau să fiu părtaș la faptă. Poți, de asemenea, să fii părtaș și fără martori.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.