Singurătatea calului este, probabil, una dintre cele mai dureroase, cu atât mai mult cu cât caii sunt animale inteligente. L-am revăzut astăzi, la fel de negru, la fel de banal, la fel de singur, la fel de trist.

Poate suna absurd venind din partea unui tip de la oraş, dar i-am recunoscut vocea când eram în faţa blocului, fără, însă, a-l vedea. Ştiu că-l mai auzisem într-o noapte plângându-şi singurătatea. Ploua afară iar vocea lui tăia în stropii ce cădeau furios pe asfaltul spălăcit al oraşului. Ţipetele lui de teamă, de singurătate şi oboseală zburleau frunzele amorţite ale copacilor din parc.

Păştea undeva pe un teren viran situat între parc şi nişte blocuri vechi şi posace şi nu era nimeni în jur, nimeni cu care să-şi împartă singurătatea. Şi simt că nu înţelegea de ce a fost lăsat singur, la fel cum, de multe ori, nici noi, oamenii, nu înţelegem.

Vremea era mohorâtă, liniştea era plumburiu de apăsătoare la ora la care m-am pus în pat, ros de îndoieli, mustrat de propriile eşecuri şi încolţit de temeri. Iar el plângea, speriat şi singur. Şi a plâns, până spre dimineaţă, când, pentru câteva ceasuri, flacăra conştienţei s-a stins, făcându-i loc celei a visurilor, iar când m-am trezit deja nu mai era acolo.

Încercam să-mi dau seama dacă vroia să doarmă în picioare, ferindu-se de câinii comunitari care lătrau nu departe de el. Sau poate dormea cumva culcat, cu picioarele strânse sub el, cum dorm toţi caii. Poate de aceea şi plângea, nechezatul său fiind doar rodul prea multei singurătăţi şi al oboselii. Nu cred că putea să doarmă singur.

Mai ştiu că, asemenea acestui cal, sunt şi oameni care-şi plâng singurătatea cea mai cruntă, cea mai crâncenă, care nu-ţi permite să te odihneşti, genul acela de singurătate care nici măcar nu poate fi rostită…

Ştiu că îmi părea rău de el.