Sunt de câteva zile în Timişoara şi nu am putut să nu remarc o chestie: Timişoara este un oraş trist, posac, de parcă locuitorii lui nu şi-au găsit împlinirea.

Oamenii nu zâmbesc. Deloc. Nici măcar tinerii nu zâmbesc, nu râd gălăgios, de parcă cineva le-a furat tinereţea şi i-a îmbătrânit brusc, de parcă toate problemele lumii cad pe umerii lor tineri. Păcat. Mergeam liniştit pe stradă, zâmbind, iar lumea se uita la mine de parcă cine ştie ce. Nu înţeleg. Nu vreau să înţeleg. Sunt fericit tocmai pentru că apreciez ceea ce am şi pentru că ştiu că poate fi mai rău, mult mai rău.

Am fost la Billa la cumpărături. În magazin era lume destulă, dar lumea privea spre produse. Nimeni nu se uita la omul de lângă el. Toţi era impersonali, reci, ascunşi. Păcat. În lumea mea oamenii interacţionează, dacă nu prin vorbe măcar prin priviri. Aici nu. Aici fiecare îşi fereşte privirea, evitând cu ferocitate irisul celuilalt, ca nişte roboţi programaţi greşit.

Până şi angajaţii au un ton grav în priviri, de parcă ar semna cecuri de mare valoare, la fel de impersonali ca şi clienţii, depersonalizaţi până la paroxism, de parcă ar fi făcut fapte reprobabile pentru care se căiesc.

Da, Timişoara este un oraş de fiţe triste, unde un om nu ia orez de la magazinul din colţ, deşi este identic cu cel din supermarket. Nu-l cumpără pentru că trebuie să vorbească cu vânzătoarea. Să relaţioneze, să comunice. Sau un alt caz trist, în care un om încearcă să cumpere pâine cu bilete de transport în comun şi nu reuşeşte…

Timişoara, un oraş mare plin de oameni singuri…