Să vă spun un banc iar mai apoi şi contextul. Un popă care se ducea acasă cu maşina este oprit de o autostopistă. Popa o ia în maşină. Conduce omul ce conduce, dar încep să-l bată nişte gânduri necurate. Se abţine cât se abţine dar la un moment dat nu mai suportă şi-i pune mâna pe picior.

La care fata: Psalmul 13, părinte, Psalmul 13! Popa, surprins, îşi retrage mâna. Se mai abţine ce se mai abţine dar, om fiind, îi pune iarăşi mâna pe picior. Fata, la fel, Psalmul 13… Ofticat rău, popa lasă fata unde trebuie, şi când ajunge acasă se uită repede să vadă ce spune Psalmul 13 şi începe să citească: „Asta-i calea, fiule!”

Aşa şi eu. Pe la miezul nopţii am ieşit din casă. Cobor. Uşa de la scară este închisă. Dau să o deschid. Văd un dulău. Vorbesc cu el, pe un ton prietenos. Eu dădeam să ies, el dădea să intre. Trag uşa, înapoi. Mă gândesc aşa: mă, dacă era d-ăla ucigaş  – psihopat – criminal în serie deja sărea să mă mânce. Deschd uşa. El aşteaptă. Ies eu şi în spatele meu intră el.

Îmi fac cumpărăturile şi mă întorc înapoi. Nu uitasem de câine. Ne întâlnim pe la etajul unu. Probabil era rătăcit, fiindcă eu ştiu că trebuia să urce la etajul doi, la famila Addams (trust me, there’s some creepy shit going on there), dar mă gândesc că poate o fi băut şi el o bere – două cu colegii după o zi de muncă şi noh, obosit fiind, s-o fi îmbătat. Eu urc şi îmi văd de treabă. Câinele nu sare să mă muşte. De aia zic: asta-i calea fiule. Eu las animalul să se adăpostească în scară de ploaia asta nenorocită, mai ales că venea (câinele) de la muncă. El nu sare să mă sfâşâie. Now we’re both happy!