Din ciclul: – Ce face un bărbat normal în pauza de masă? – Calcă! Astăzi am avut o experienţă unică. Astăzi mi-am călcat singur – singurel şi nesupravegheat prima cămaşă. Bleah!

O sun pe mama:

– Mami, am şi eu o întrebare de tehnică.

– Tehnică? Ia zi!

– Explică-mi şi mie, dar mai pe îndelete, care este tehnica călcatului.

Şi m-apuc eu. Scorul venea, o dată la cinci minute (cam cât îi ia unei femei cu dexteritate să calce o cămaşă): 1 – 0. 2 – 0. Dacă nu v-aţi prins, eu sunt ăla cu 0. 3 – 0. 4 – 0. 4 – 1. Deci da, mi-a luat mai mult de 20 de minte să-mi calc cămaşa cu care m-am dus la cursul de tango, în timp ce bombăneam:

– Aşa, mă, dă-i cu ascuţitul. Să se vadă cât de cocoş eşti. Aşa, că trebuie tu să fii ciumeg şi să o ţii pe a ta cu femeile. Hai, bagă. Mai cu talent, Binike, mai cu talent, că trebuie să te întorci la muncă azi. Hai, curaj. Bagă, că eşti tu ciumeg. Calcă acolo şi nu pe opri!

Şi de-astea. Pfuai, simţeam că fiecare tură cu fierul de călcat îmi lua câte un milimetru de virilitate, nu altceva. Nici nu ştiu cum să descriu. Cred, sincer, că femeile care spun că le place să calce îşi iubesc prea mult bărbaţii. Sincer. De fapt, este o senzaţie atât de nasoală încât cred că aş fi în stare să mă despart de o fată dacă m-ar pedepsi să-mi calc singur cămaşa.

Bine, iarăşi mă dau ciumeg, că no, mai am încă vreo patru cămăşi de călcat. Aşa că îmi fac curaj cu o votcă triplă, măcar să nu mai simt.